Nu renunța, te rog!

Nașterea micuței Hope

#Lola

— Nick te omor, să știi! Stai numai să vezi, 3 zile și după îți arăt eu ție! Toată puterea îmi este în mână stângă, iar unghiile mele deja i-au străpuns pielea. Nu zice nimic, doar suportă durerea.

— Hai Lola, știu că poți! E ultima dată când împingi, mă auzi? Mircea strigă la mine dar nu mai pot. După un travaliu de 12 ore, nu mai rezist. Sunt mai bine de 45 de minute de când sunt sus pe capră și nu mai am putere să împing.

      Fetița asta pur și simplu nu se dă ieșită, iar eu nu am putere. Acum ori niciodată, așa că fac o ultimă încercare pentru că dacă nu vrea nici acum să vadă lumina zilei, nu am ce face. Mircea trebuie să îmi facă cezariana. Eu nu mai pot suporta și corpul deja nu mai ține deloc cu mine.

— Lola hai iubito, hai că poți! Se uită în ochii mei și mai că văd lacrimi. Dacă el doar mă ține de mână și plânge, dar eu cu durerile astea, ce să mai zic!

— Ultima dată Lola! Împingi  când îți zic eu...1 2 3 acum! Strigă la mine și știu că asta ține doar de mine. Nu pot renunța, nu încă!

      Se aude un mic sunet și eu mă simt eliberată, mă simt ușoară.

— Lola, felicitări, aveți o fetiță de nota 9! Mircea se îndreaptă cu micuța ființă spre noi și Nick începe să tremure.

— Nick, ești bine? Mircea ridică o sprânceană și mai că îl pufnește râsul.

— Haide, mă băiatule! Ești bărbat sau mămăligă? Ce-i cu fața asta la tine, ești verde ca broasca! Zâmbește la bărbatul de lângă mine și mai că mi-e milă de el.

— Lola, uite! Mi-o așează pe piept și când mă uit la ea inima îmi joacă de fericire. Îmi duc capul până la ea și o pun ușor pe cap. Micuța zâmbește și mă cucerește pe loc.

— Hope ( speranță)! Așa o va chema pe micuța noastră! Rostesc printre suspinele de plâns. Sunt fericită și mulțumesc cerului pentru minunăția din brațele mele.

— Hope, să fie! Nick se apropie ușor de fetiță și o sărută pe obrazul drept. Dă să o mângâie și când ajunge cu mâna în dreptul ei, micuța îl prinde de deget și zâmbește. O imagine ca asta, nu poate decât să îți încânte sufletul. E mică, dar știe să se facă iubită de mică.

     Micuța zâmbește iar Nick plânge, asta da imagine. Când unul râde, celălalt plânge.

— Nick, băiatule, hai gata! Mi-ai înnecat toți șoareci pe aici. Gata s-a terminat reprezentația, ieși afară și stai cuminte. Lola are nevoie de odihnă și la cât e de epuizată, poți chiar să revii peste 4-5 ore.

— Te rog, lasă-mă să stau lângă ele promit să fiu cuminte, numai lasă-mă să le privesc! Se milogește la Mircea, dar doctorul nu se lasă deloc înduplecat.

— Am făcut deja un supraefort să te las să asiști la naștere, ceea ce ceri tu e deja prea mult. Hai fugi, fă un duș, bea o cafea și relaxează-te. După o săptămână te sun să te întreb dacă mai gândești ca acum!

        Nick se scarpină în cap și acceptă într-un final. E trist, îmi dau seama după fața care o are, dar și eu sunt curioasă după o săptămână cum va fii. Mă pupă pe buze și după îmi șoptește la ureche: Îți mulțumesc că nu ai renunțat când trebuia să o faci și că m-ai acceptat așa cum sunt! Te iubesc draga mea.

— Și eu te iubesc! Hai fugi, avem timp, 3 zile, ține minte! Zâmbesc cu subînțeles, dar nu cred că și-a dat seama de amenințarea mea. Pleacă din sala de nașteri și eu simt că o să cad prada somnului cât de curând.

— O nu nu nu! Scutură din cap doctorul și mai că tresar. Nu ai voie să te odihnești, știu că travaliul ți-a luat toate puterile însă trebuie să te curăț și am nevoie de tine trează. Pocnește lângă mine din degete și mă uit cu o față la el de parcă aș fi gata să îl ucid.

— Uite îți mai cer încă 30 de minute și după promit că nu te mai deranjez deloc, cu nimic. Încuviințez din cap și las capul pe o parte. Micuța mea doarme în pătuțul amenajat lângă mine. E frumoasă și are niște trăsături unice. Nu seamănă nici cu mine și nici cu el, are ceva din amândoi.

      Chipul micuței Hope e rotund și are și ceva păr pe căpușor. Pleoapele le are închise, deci nu am cum să văd culoarea ochilor. O văd că schițează un zâmbet și în partea dreaptă îi apare o micuță gropiță. E adorabilă și e a noastră. Speranța noastră, a tuturor!

       Cred că Mateo e în al nouălea cer. Datorită micuței, brunetul a reușit cât de cât să treacă peste moartea părinților lui. A fost preocupat până peste cap cu evoluția sarcinii și a uitat de dușmănia împotriva tinerilor ce i-au ucis părinții. A vrut să îi facă să putrezească în închisoare, dar cu insistențe și amenințări, am reușit să îl înduplec.

— Gata, vezi nici nu a durut! Ridică Mircea capul de jos și rămân perplex.

— Poftim? Chiar nu știu despre ce vorbește.

— Te-am curățat și ți-am pus și 2 copci. Te-ai rupt puțin dar asta nu e nimic grav, la o fetiță ce cântărește 3,860 de grame, nici nu aveai cum. Explică și se apropie de mine.

— O să fiți bine! Hai jos și fuguța la baie. Mă ajută să mă ridic și mă încrunt din nou la el.

— Parcă spuneai că mă pot odihni! Sunt sceptică pentru că nu înțeleg nimic.

— Hai, fii cuminte și du-te la toaletă! Trebuie să urinezi, altfel nu te las să dormi. Înțelegi?

— Bine, dar..

— Nici un dar! Flori însoțește-o pe domniță la toaletă și vezi ai grija să urineze! Are un ton răstit când își îndreaptă privirea spre tânăra asistentă.

— Da, domnule doctor! Răspunde asistență ce mă apucă de braț și nu mai  am de gând să protestez, pentru că acum chiar am nevoie urgent la toaletă.

     Ajungem acolo și mă taie o durere cruntă pe jos. Icnesc de durere și asistenta intră peste mine.

— Sunteți bine, să chem doctorul? Vocea îngrijorată a asistentei mă face să zâmbesc.

— Sunt bine, nu e nevoie! E normal să mă doară așa! O calmez pe domnișoara de lângă mine. În loc să mă liniștească ea pe mine, e invers. Cred că e nouă, așa că nu mai zic nimic.

      După ce îmi fac nevoile, amețesc ușor, dar știu că așa trebuie să fie. După mai bine de 12 ore de chin nici nu avea cum să fie altfel.

     Ajungem înapoi în sala de nașteri și Mircea scria ceva într-un caiet mare. Își ridică privirea și mă cercetează preț de un minut.

— Ești bine, da?

— Puțin amețită și cu ceva dureri pe jos, dar sunt bine! Mulțumesc.

— E normal să ai dureri! Crampele ce le ai o să te țină ceva timp. La a doua sarcină, ai tu colici, nu copilul. Mă lămurește și chiar mă bucur că am eu durerile și nu micuța.

— Nu uita, trebuie să te masezi în zona uterului până scapi de boțul ăla de acolo. O jumătate de oră, atât! Te va ajuta și Flori, bine?

— Bine, și mulțumesc încă o dată!

     După 5 minute de mers, ajungem în salon și cad istovită în pat.

     Liniște, ce frumos e!