Nu renunța, te rog!

Mica reuniune

 

#Lola

               Micuța are de gând să îmi dea mari bătăi de cap. Cum se trezește, trebuie să mă și așez jos.
  E ca un ghimpe în coaste!   Cum se trezește,  direct acolo e. Cu mânuțele sau piciorușele, nu știu exact. Dar cum durerea e mai mică in intensitate, cred că e cu mânuțele de data asta.

         După ce mă așează cu grijă pe canapeaua din living, Nick se uită spre Maria. Cred că îi cere ajutorul, sau ceva de genul, căci Maria îl privește într-un fel ciudat și doar ridică ușor  din umeri.

       Îi văd pe toți că se așează și se privesc curios. Asta chiar îmi ridică semne de întrebare, dar în ultima perioada am dobândit o răbdare de care nu aveam habar că există. Așa că mă înarmez cu ea și privesc spre toți cei prezenți aici.

        — Uite cum o să facem! Vorbiți pe rând, nu toți odată! Glasul ferm ce îl adopt este unul de fațadă, căci imediat cum le văd privirile confuze nu pot să îmi stăpânesc zâmbetul.
Deci... Vă rog, continuați , continuați! Și gesticulez cu mâna de parcă sunt vreun dirijor in fața orchestrei.

           — Lola, copilă,  în primul rând azi e ziua ta! De asta ne-am adunat cu toții azi, aici. Dar se pare că tu ai uitat cu totul. Burtica îți acaparează tot timpul și uiți noțiunea acestuia. Doamna Luminița se apropie galeș de mine și mă sărută ușor pe frunte.

            — La multi ani, copilă! Să fiți fericiți și răul să vă ocolească mereu.  Îmi înmânează un lanț cu un pandantiv in forma de inimă.

          — Să fii mereu fericită, puiule! Domnul Parker se apropie de noi doua și mă mângâie ușor pe spate. Doamna mea, ce zici , ne îndreptăm moșnegește spre căsuță? Își zâmbesc unul altuia și parcă se înțeleg din priviri. Mă mai pupă încă odată pe frunte și se îndreaptă spre ușă.

         — Sărut mâna! E tot ce pot spune. Sunt așa de emoționată că mi-am înghițit toate cuvintele.

          Daca la început eram pusă pe șotii, acum sunt emoționată până la lacrimi.

          Mă privesc cu dragoste din ușă și încuviințează ușor din cap.

          Acum lângă mine stau bunicii mei, care la rândul lor, mă privesc precum un bibelou de porțelan.

          — Frumoasa noastră, erai precum un boboc atunci când ai rămas în grija noastră. Acum ai devenit o minunată floare și mulțumim cerului că ai intrat în viața noastră. Te iubim și nu uita, suntem aici pentru voi! Mă strâng amândoi în brațe și mă simt atât de bine, de parcă am câștigat cine știe ce premiu!

          — Vă iubesc și vă mulțumesc din tot sufletul meu că mi-ați fost alături în cele mai grele clipe. Lacrimile încep să curgă pe obrajii mei fierbinți și simt că nu mai am aer. Sunt tare ciudate sentimentele astea când ești  însărcinată.

    

                 Sunt foarte emotivă în ultima perioadă. Orice gest mă impresionează și plâng. Nici nu știu de unde am atâtea lacrimi, dar nici nu mă interesează.

   
            Îmi înmânează o sumă frumușică de bani  și își iau la revedere.

         — La mulți ani, frumoasa noastră! Rostesc din ușă și pleacă, lăsându-mă să privesc în gol in urma lor.

          — Iubire, dar scopul meu nu a fost cu intenția de a te întrista. Te rog, șterge lacrima și zâmbește. Hai! Se apleacă ușor spre mine și degetul său mare face contact cu obrajii mei, pe care îi mângâie în timp ce-mi șterge lacrima.