Nu renunța, te rog!

O parte din inima lui

       Am venit cu mașini diferite deci mergem separat și asta nu poate să fie decât bine. Dau drumul la muzică și mă simt vie. La radio cântă" Dance monkey" și chiar mă binedispun. Am nevoie de relaxarea asta și mă bucur din plin de ea.

      Se duc lupte grele în sufletul meu și chiar mă întreb de ce mă urăște chiar așa de mult mama lui? Nu am plecat niciodată nicăieri fără să știe Nick de mine, nu am lipsit de acasă, la servici m-am comportat exemplar. Cred cu tărie că femeia asta e nebună și nu are habar ce scoate pe gură.

      Am și eu băiat, dar eu o voi iubi pe aleasa fiului meu. Și cum poate scorpia să insinueze că copii mei nu ar fii ai lui Nick, când David e bucățică ruptă din el. Iar Hope are fiecare trăsătură de la el. La caracter David îmi seamă dar are și ceva din el, e un mixt și îmi place asta la nebunie. Iar micuța Hope, o să vedem mai târziu pe cine moștenește din toate punctele de vedere. E micuță și nu prea avem cum să ne dăm seama.

       Un claxon puternic mă face să bag piciorul în frână și să mă izbesc de volan. Noroc cu centura că dacă nu eram lipita cu fața de parbriz. Și poate că nu îmi pierdeam cumpătul chiar așa de tare, dar scaunul lui David în impact s-a lovit de scaunul meu. Cu siguranță dacă era David cu mine în mașină, fiul meu se speria de moarte. Așa că nu stau mult pe gânduri și ies nervoasă din mașină.

      În urma mea vine și Nick.

— Ești handicapat, ce dracu ai la ochii ăia? Bat cu palma în capotă și bărbatul în cauză mă privește ca pe felul paișpe.

— Ce te uiți la mine, dacă nu frânam, intrai în mine? Ai cedează, cum te bagi ca boul pe maidan? Eram opriți în sensul giratoriu, dar nu îmi pasă deloc. Am dreptate și în plus sunt nervoasă, deci mă descarc pe cine îmi iese în cale. E vinovat, deci nu are decât!

— Îmi cer scuze, nu v-am văzut ... Bărbatul din fața mea e foarte calm, iar pe mine asta mă enervează la culme. Da sunt femeie la volan, dar asta nu înseamnă că sunt și proastă. Mă îndrept spre el și Nick mă prinde de mână.

— Iubire nu are rost, poate nici tu nu erai atentă și săracul ți-a cerut deja scuze! Hai, ne așteptă copii acasă! E calm, dar știu că e mai nervos ca mine, doar că vrea să evite un scandal în mijlocul drumului.

— Dată viitoare nu o să fiu eu și se poate întâmpla mai grav! Uită-te la semne și ai naibii grijă cum conduci. Sunt furioasă până peste cap, dar nu are rost să mă mai lungesc mult.

— Hai plecăm cu mașina mea! Uite este o parcare mai în față, o lăsăm pe a ta acolo și venim după să o luăm. Accept  pentru că dacă o țin în ritmul asta, cred că până acasă tot bat pe cineva, dacă mai îmi iese așa în cale.

       Până acasă mai avem exact 15 minute și le parcurgem repede, dar când ajungem în fața casei, Nick merge tot înainte și sunt confuză. Unde mergem?

— Am nevoie de puțin timp să îmi pun gândurile în ordine și vreau să vorbesc cu cineva. Bine?

— Sigur! Știu că are nevoie de suport moral așa că fac ca el. Mă așez mai bine în scaun, deși îmi doresc nespus de mult să fiu la volan. Dar cum și la el funcționează terapia condusului, îi las satisfacția asta. Are mai multă nevoie ca mine.

     Suntem pierduți în liniștea din mașină și chiar se simte bine. Nick își vede de drum și eu, doar privesc pe geam. Sunt momente când doar stai și privești fără ca măcar să te gândești la ceva anume. Așa sunt și eu acum!

      Își împreunează degetele cu ale mele și îmi întorc capul spre el. Mă privește într-un fel anume, ochii îi sunt plini de dragoste și parcă mă soarbe din priviri. Nu e genul de dorința de a mă avea, ci dorință de a-mi mulțumi că îi sunt alături. Îmi sărută mâna și își pleacă capul. Suntem staționați de câteva minute și nici nu am fost atentă unde am ajuns.