HEAVEN

Cap21- Te văd!

-Doamnă Im, puteți veni puțin? se aude vocea doctorului. Taehyung îmi dă un mic ghiont iar eu tresar și mă ridic în picioare robotic, ca mai apoi să mă așez la loc. Eram obosită, mă durea capul, corpul, picioare, totul! Am dormit extrem de puțin, nu e foarte comfortabil scaunul de la spital. Doctorul se apropie de mine și eu îmi ridic privirea în sus.

-Domnul Jin dorește să vă vorbească,îmi spune. Mă ridic cu ochii căscați, parcă plină de energie. Merg... nu, de fapt alerg spre salonul respectiv. Mă opresc în fața ușii, o mângâi cu grijă, apoi îmi sprijin capul de ea. Îmi închid ochii și oftez zgomotos. Nu cred că puteam intra acolo fără să încep să plâng. Apăs mânerul uși într-un final și intru. Stau proptită în fața ușii, nu puteam face asta. Era legat la câteva aparate, cu un tub de oxigen pe față. Avea ochii deschiși din fericire, dar oare pentru cat timp? Mă așez cu grijă lângă el. Pacienta îi îndepărtează tubul de oxigen de la gură și apoi pleacă, lăsându-ne puțină intimitate.

-Ce ți-au făcut? suspin cu lacrimi în ochi. Îl prind de mână și îl privesc amar. Încerc să îmi opresc tristețea să evadeze, știam că odată eliberată, nu o să intre inapoi prea curând.

-Te rog...ai grijă de tine, încearcă să spună.

-Poftim?! Ce vrei să spui?!

-Ai grijă de tine...și ai grijă c-ca nu care cumva să te bați c-cu Jungkook, șoptește. Zâmbesc, dar era un zâmbet trist. Nu vreau să înțeleg ce vrea să spună, nu vreau. Oh Jinnie... Îl îmbrațișez strâns, lăsându-mi lacrimile să iasă. Îmi ridic privirea și îl văd, plângea. Inima mi s-a rupt în mii și mii de bucăți. Era acolo, pe jos, zăcând în propia-mi durere. Mă apropii încet de fața lui și îl sărut. Nu era un sărut normal, am pus toată durerea, iubirea și sinceritatea mea în ele. De ce sunt așa proastă?

-Jinnie, mă auzi? Uită-te la mine, suspin. După ce ieși de aici, te duc undeva și stam numai noi doi, într-un loc uitat de lume, bine? spun. Zâmbește și îmi atinge mâna.O prind într-o strânsoare strânsă.

-Alina, nu știu dacă voi mai ieși de aici.Dar îți promit, într-o zi ne vom vede acolo, unde nimeni nu ne va deranja, face semn cu degetul în sus. Am început să plâng din ce în ce mai tare.

-Nu, Jin! Vei ieși de aici! țip. Zâmbește plin de amărăciune, chiar dacă eu îl priveam cu speranță. O speranță ce nu va muri nici în ultima clipă. Îmi mângâie fața cu palma, oftează, apoi îmi zâmbește drăgăstos.

-Te iubesc, spune.

-Eu te iubesc mai mult! îi răspund.

-Eu cel mai mult...spune. Îmi pun capul pe pieptul său și stau acolo minute bune. Îmi mângâia capul și se juca cu părul meu. La un moment dat îmi ridic capul. M-am rezemat de scaun și priveam în gol. M-am oprit din plâns, dar aveam o față moleșită, eram obosită și plină de junghiuri.

-Alina... ai grijă de tine, spune din nou Jin apoi mă privește pentru o ultimă dată. Și-a închis ochii și a întrat într-un somn profund...pentru totdeauna. M-am ridicat și am încercat să îl trezesc. Visez, să-mi spună cineva că visez! Ies afară și încep să țip după ajutor, doctorii venind în grabă. Nu m-au lăsat să intru, doar priveam cu mâinile lipite de geamul salonului cum îl resuscitau. După minute bune, un medic îndepărtează aparatele, își îndreaptă privirea în jos și îi acoperă fața lui Jin. Nu e posibil așa ceva! Încep să urlu și să dau cu pumnii în pereți. Taehyung mă prinde în brațe și mă strange tare, eu plângând mai tare ca niciodată. Medicii ies din cabinet, și mă privesc triști.

Nu-mi spuneți ceva ce știu deja.

Mă ridic în picioare și aștept vestea, chiar dacă simțeam că leșin.

-Condoleanțe..., spune doctorul. Acel cuvânt m-a lovit din toate părțile. Știam că asta este, știam! Dar eu speram...am sperat până în ultimul moment. M-am așezat absentă pe bancă, este numai vina mea.

●●●●

Ziua neagră. Așa îi voi spune de acum. Ziua pe care vreau să o uit cât de repede, să nu îi mai dau răgaz în a locui în mintea mea, în dosarul meu cu amintiri. Dacă aș putea, aș mototoli acea amintire și aș toca-o, să îi dau uitării. De când cu moartea lui Jin, eu nu mai sunt eu. Locul ăsta nu mai este același, plin de viața. Până și patul meu îi simte lipsa. Frigiderul, masa, scaunele, televizorul, baia, ușa, totul... îmi aduc aminte de el. Nu mai am în cine să-mi pun răgaz, căruia să îi pot spune "te iubesc" fără să simt pic de rușine sau regret. Tot ce ating distrug. Până la urmă voi rămâne mereu un demon...asta sunt! Demonii nu au sentimente, nu plâng, nu iubesc, nu regretă! Dar iată-mă, tipul ideal de demon pe care să nu-l urmezi. Sper la zile mai bune. Măcar îl am pe Taehyung. A încetat să se mai comporte execrabil cu mine, și parcă pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de el. Sunt sinceră cu sentimentele mele și el știe asta. O bătaie se aude. Sunt prea posomorâtă să răspund, așa că doar strig.

-Haide, nu vii? întreaba Taehyung. Era total îmbrăcat în negru. Clar nu voi accepta să merg!

-Nu pot! spun. Vine și se așează lângă mine.

-Dacă nu poți e ok, spune și-mi sărută fruntea.

-Conduceți-l cu grijă. Și înainte de toate, un sfat. Îți cer mult dar, în urma lui aruncați petale de trandafir, albe! spun. Dă aprobator din cap apoi pleacă, nu înainte de a-mi zâmbi. Nu pot să merg la înmormântarea lui. Odată cu el și sufletul meu se îngroapă, tainic, în amăraciune.