Răzbunarea Iluziei - În labirintul spre reușită

Cap 31

Un capitol plin de emoție scris alături de PatyLoveBooks

Spionajul.

Sună bine, nu? În esență, spionajul înseamnă așteptare. Înseamnă să îți plasezi agenții și să aștepți efectul acțiunii lor, să aștepți reacția celor spionați, să aștepți ca agentul să acționeze atunci, pe loc, în acea secundă. Căci nu vei ști dacă o va mai putea apuca pe următoarea. Spionajul mai înseamnă, în mică măsură, și să speri că nimic rău nu se poate întâmpla, chiar dacă mai ai doar un pas până îmbrățișezi moartea. Să fii spion e foarte complicat, implică foarte mult efort și foarte multă muncă. Implică atât de multe lucruri încât nu există suficient timp pentru a fi concretizate, speranțele sunt doborâte de numeroase proiecte și scheme care îi solicită pe spioni mai mult decât își pot da seama.

Știți, e paradoxal. Când vezi soarele pe cer, te temi că Oamenii Luminii ar putea veni după tine și te-ar închide. Când privești luna, îți e teamă că Oamenii Întunericului te vor prinde când nu ești atent și te-ar omorâ. Ca spion, nu ești în siguranță nici pe timpul zilei și nici pe timpul nopții. Însă unoeri vrei să te minți că ești în siguranță și că totul e ok. Te minți că ai propria ta viață și că poți alege liber pentru tot ceea ce o privește.

Valurile sunt blânde și mângâie țărmul îmbrățișând scoicile, iar soarele se joacă în apă. Morgana stă întinsă cu totul pe nisip, ea și cu demonii ei interiori. Rana de la umăr s-a mai vindecat, oricum a trecut aproape o săptămână de atunci. Zile în care a decis să stea numai cu propriul ei sine. Jacques și Sarah erau mai mereu plecați, Dennis mai mereu pe plajă, iar ea mai mereu privind cum totul trece pe lângă ea. Presupun că știți ce nașpa e să treacă viața pe lângă tine, așa că nu vă mai explic.

Dennis stă la geam privind pe fereastră. Fumează, scrumând peste pervazul cu flori ofilite. Nu și-a mai amintit nimeni să le ude de ceva vreme. Se gândea la tot felul de lucruri care ar fi putut sta altfel decât stăteau acum, că se puteau lua alte alegeri. A împins chiștocul de marginea geamului și ieși, desculț, pe plajă. Briza e destul de puternică. Părul Morganei strălucește în soare. S-a așezat lângă ea și tăcu, privind spre marea pe care au înfruntat-o împreună. Un zâmbet nostalgic i-a apărut pe chip.

- Hei. Spune ea ducându-și o mână sub cap. Razele soarelui îi mângâie ochii, făcându-i albsatrul, aproape mistic.

- Hei. Repetă el, trecându-și degetele prin nisip. Ce-ți mai fac demonii?

Morgana zâmbește ridicându-se în șezut. Oh, Demonii. Cei mai buni prieteni ai ei.

- Umblă de nebuni prin mine. Cum fac de obicei. Tu cum mai ești cu fricile tale?

- Umblă de nebune prin mine. Râse. Exact cum fac de obicei. Te mai doare? O întrebă, arătând cu degetul spre umărul ei rănit.

- Habar n-am. Spune absentă. Oricum nu contează. Ai mai avut coșmaruri?

- Nu am mai dormit prea mult. Nu le-am dat timp coșmarurilor să vină la mine.

- De ce?

- N-am idee. Noaptea e liniște. Noaptea ei sunt plecați în misiuni. Noaptea sunt singur, iar când sunt singur, îmi place să explorez toată singurătatea. Trebuie să fiu treaz pentru a explora lucrurile.

- Singur... repetă Morgana ridicându-se de pe nisip. Dennis, îți mai amintești ziua când am pășit pentru prima dată în casa asta?

Fața lui Dennis e umbrită de silueta Morganei și se amuză ușor la gândul că pare atât de mare și cuprinzătoare, ea care e atât de mică în comparație cu el.