Du-te, Vino (FINALIZATA)

Capitolul 14

<<<Aberații şi dezlănțuiri>>>

-"Calmează-te nu este sfârşitul lumii. Ce vrei să ajungi ca Monica la 40 de ani fără o familie, un soț, un copil. Nu draga mea asta nu se va întâmpla." El continuă să vorbească nepăsător şi eu sunt atât de tulburată şi nervoasă că îmi vine să iau şi să arunc totul în calea mea mai ceva ca şi un uragan. De aia nu mai puteam eu de Monica, vecina noastră de casă

-"Eu nu am nimic de spus? M-ați întrebat dacă vreau?" Mai mult ca sigur țipam la el şi trebuia să fie mulțumit că nu bufneam chiar acum, în acest moment

-"Este decis!" Spune autoritar bătând cu palma în masă lucru ce ma făcut să tresar.
Sunt atât de nedrepți față de mine. Nu mă pot obliga să mă căsătoresc aşa din senin. Nu! Nu! Şi iar nu!!!

Mă întorc pe călcâie şi dau să plec după ce am căutat privirea mamei ce era în lacrimi dar nu spunea nimic doar se uita la noi ca  un film la cinema. Niciodată nu am înțeles de ce este deacord cu absolut tot ce spune nemernicul ăsta. Îmi distruge viata constant fără vreo remuşcare încă de când eram mică dar nimic ea tot tace şi aprobă absolut orice aberație a lui

-"Unde crezi că pleci? Stai jos!" Îmi spune răspicat şi eu îmi duc privirea spre el apoi spre mama suplicând-o din priviri să spună ceva

-"Din moment în altul trebuia să ajungă. Femeie adu-mi o bere!" Fac ochii şi mai mari de uimire şi nu pot crede că îmi joacă viața pe degete. Am făcut mereu cum voia el şi niciodată nu îi era deajuns. Acum înțeleg de ce fetele nu sunt prezente, de ce Carmen nu mai apare, de ce mama găteşte de zor, şi eu ca o tâmpită credulă ce sunt având mereu încredere în ei mă las jucată în picioare.
Eram pur şi simplu blocată o privesc pe mama ce îi scoate o bere din frigider şi îmi evită privirea eu fiind înlemnită în fața lor. Oh nu asta e prea mult, cred că este deajuns cât am tăcut.

-"Nu!" Spun apăsat încleştându-mi pumnii pe lângă corp

-"Poftim?" Murmură distras cu desfăcutul berii ridicând o sprânceană în sus

-"Nu!" Spun mai apăsat fiind tot mai convinsă de mine , mă întorc pe călcâie şi plec spre uşa de la ieşire auzind în spatele meu el ce țipă după mine dar nu aveam nici cea mai mică intenție să îl ascult.

Ies pe uşă val-vârtej cu sandalele în mână şi nici nu observ barbatul din grădină până când nu mă izbesc de el

-"Bună!" Îmi spune în timp ce mă ajută cu o sanda ce îmi căzu-se pe jos din cauza impactului
Oh perfect el ar trebui să îmi fie aşa zisul soț, îl privesc puțin încruntată ca apoi să îi smulg sandaua din mână observând că se holbează la mine exagerat de mult

-"Romina?" Era mai mult o şoaptă şi eu îmi ridic sprâncene în sus. Ce naiba i-au spus că am alt nume sau ce

-"Mina dragă sunt Mina. Descurcă-te cu ei!" Bufnesc ca apoi să plec cât mai repede. Săracul nu avea nici o vină pâna la urmă dar eram prea supărată ca să fiu cordială. Continui să merg pe strada pustie nici eu nu ştiu unde, dar aveam nevoia să îmi pun gândurile în ordine, să caut o uşă de scăpare din tot balamucul acesta. Mă simțea tristă, epuizată fizic şi psihic, bulversată şi în acelaşi timp nervoasă. Aveam atâtea gânduri înainte să intru în casă şi uite că acum dintr-un tânțar a devenit totul armăsar cum este vorba. Chiar şi Eddwin mi-a îngreunat viaţa, probabil trebuia să fiu curajoasă şi să spun adevărul. Nu eram capabilă să mi-l spun mie dapăi lui. Sunt conştinentă că mă gândesc la el, îi simt lipsa când nu sunt în prezența lui, mă terorizează ideea că, cât de curând voi pleca de la locul de muncă, îmi venea să îi omor pe amandoi astăzi când stăteau împreună şi totuşi el a plecat cu mine nu cu acea modelă perfectă. Oare de ce voia să ştie ce simt pentru el? Oare simte şi el ceva? Oare doar voia să aibă un motiv în plus să mă ie-ie peste picior. Doamne dacă mi-aş aduce aminte ce am făcut seara trecută cu el. Mă aşez pe o băncuță ducându-mi genunchi la piept ca apoi să îi cuprind cu mâinile şi să îmi eliberez în sfârşit lacrimile. Închid ochii şi strâng de ei cât pot de tare în încercările patetice de ami aduce aminte ceva. Şi uite aşa stau ceva timp şi mă tot strofoc cu o mică speranță că poate poate ceva ceva îmi apare în căpuşorul acesta al meu.
Atunci când mi-a venit o idee am deschis ochii şi m-am ridicat repede. Da era perfect fă-ți curaj Mina nu poate fi mai rău decât este

Am început să alerg ca o nebună până când am ajuns în fața vilei pe care o văzusem doar puțin fiind ocupată să fug din ea ultima dată. O observ trăgând aer în piept fiind epuizată de la atâta alergat fiind aplecată puțin spijinindu-mă cu o mână de un copac mare şi gros ce se afla chiar lângă poarta de la intrare din lemn.
După câteva minute bune în care îmi fac curaj şi privesc vila întunecată cu geamuri mari îmi pun degetul pe butonul de la sonerie. Însist puțin şi mă întristez atunci când nu am nici un semn. Oftez lung dându-mi cu mâna prin păr şi dau să plec când cu coada ochiului observ o lumină ce se aprinde într-una din camere. Nu ştiam care având perdelele trase neputând să văd nimic înăuntru. Îmi muşc o unghie de la deget, obicei prost ce îl am când sunt teroriazată, şi realizez că a fost o idee poastă. Atunci când poarta se deschide inima mi se opreşte pe loc şi nu mai respir.

-"Mina ce faci aici la ora asta?" Era suprins de prezența mea, somnoros cu părul ciufulit şi o pereche de pantaloni de trening ce îi stăteau perfect pe talie fiind cu bustul gol.
Înghit în sec şi îmi duc o mână la ceafă, a fost o idee proastă, extrem de proastă

-"Putem vorbi?" Mai mult o şoaptă erau cuvintele mele şi îmi era teamă că mă va alunga după cele petrecute astăzi. În schimb îşi lasă mâna ce o avea pe bordul de la uşă şi se dă la o parte făcându-mi loc să trec

Ajunsă în grădina mare frumos amenajată cu iarba tăiată perfect mă sprijin de masa mare de 12 persoane şi îmi frec degetele între ele ca apoi să îmi bag iar o unghie în gură. Aveam privirea în a lui , aştepta în linişte cu mâinile în sân neluând privirea absolut deloc din a mea. Toată tensiunea aceasta era insuportabilă şi totuşi nu aveam curajul să vorbesc. Observ cum oftează şi se apropie spre mine ca apoi să îmi ie-ie mâna ce o aveam în gură şi să o ducă în jos fiind acum în a lui

-"Mina ce este? Ai plâns?" Avea o privire preoccupată şi eu realizez că prostia mea e din ce în ce mai mare. Sunt pur şi simplu penibilă. Probabil încă am ochii umflați de la plâns să nu mai spunem că rimelul probabil acum este întins pe fața mea plus că de la atâta alergat eram puțin traspirată şi mai mult ca sigur roşie în obraji. Îmi las privirea în jos şi mă fac în toate felurile că nu am gândit deloc atunci când am venit aici

-"Mina?" Îmi ridică capul cu un deget sub bărbie acum fiind costrânsă să îl privesc iar.
Mă chinuiam să spun măcar un cuvând dar nimic, limba mea era pur şi simplu paralizată. Involuntar îmi curge o lacrimă pe obraz şi observ reacția lui ştergând-o imediat ca apoi să îmi prinda bărbia între două degete şi se apropie de mine presând buzele lui peste ale mele. Eram surpinsă de gestul lui şi tot odată bucuroasă. Îmi întredeschid buzele astfel îi fac loc şi el pătrunde cu limba mângâind-o pe a mea. Vibra fiecare părticică din mine şi simțeam cum inima îmi bate atât de tare că probabil mai avea puțin şi îmi ieşea din piept. Mă las purtată de acel sentiment ce mi-l oferă, un sentiment ce nu l-am mai întâlnit şi mă bucur de momentul acesta. Susult puțin atunci când îmi lasă gura în pace şi continui să îl privesc încă sub efectul momentului.
Mă simțeam mai bine, acum probabil fiind momentul ca eu în sfârşit să spun ceva, îmi fac curaj muşcându-mi puțin buza de jos

-"Îmi pare rău." Şi uite aşa atât am putut spune, nici nu ştiam pentru ce îmi pare rău. Ce mamma naibii spui acolo Mina. Helloooo!! Trezirea fato!!
Era nedumerit puteam să observ asta. Oftează şi se rezeamă la rândul lui de masă cu mâinile iar în sân

-"Mina ce îți doreşti?" Îmi duc privirea spre el ce îmi zâmbeşte eu fiind mulțumită că mă ajută cu toată situația în sine

-"Pe tine!" Îmi duc privirea în pământ fiind atât de ruşinată de mine şi de ceea ce tocmai am spus. Sunt un caz pierdut! Tocmai mi-am pus un pistol la cap de una singură.