Du-te, Vino (FINALIZATA)

Capitolul 36

<<< Sentimente>>>

Îmi deschid ochii simțind mai tot corpul îndolențit. Observ asistenta ce controlează acul ce se afla în mâna mea şi îi şoptesc "Simt frig!" Mă acoperă cu pătura şi continuă să controleze medicamentul ce se scurgea în venele mele încet încet

-"Ce s-a întâmplat?" fiecare cuvânt era ca o înțepătură de spini. Dar tot ce mă interesa este dacă copilul meu e bine

-"Doamna doctor, a deschis ochii." Aud nişte tocuri ce se apropie de pat şi o femeie cu părul scurt pâna la baza gâtului se apleacă spre mine

-" Ce s-a întâmplat?"

-"Ne -ai speriat puțin dar acum stai bine"

-"Cum este copilul?"

-"Din păcate l-ai pierdut"

-"Nu!" Simțeam că corpul începe să tremure dar eram atât de slăbită că nici nu puteam face mare lucru

-"Am făcut tot ce ne era posibil, dar nu am reuşit să îl salvăm. Îmi pare rău!"

-"Unde este mama? Mamă! Chemați-mi mama!" încep să mă agit pe cât îmi era posibil dar nu aveam mare rezultat

-"Mina!" Îl văd pe Franc ce vine spre mine

-"Tu! Tu ai curaj să vii aici! Pleacă!" Țip pe cât îmi este posibil dar corpul meu ripostează adormind de la atâta agitație tor ce aud este Edd ce îl roagă pe Franc să îl lase pe el să îmi vorbească

Atunci când deschid ochii iar mă simțeam mai bine efectul anesteticelor dispăruseră de tot şi îl văd pe Edd ce era pe scaunul de lângă pat dormind cu mâinile în sân.

-"Edd !" Spun dar lacrimile mele deja erau acolo în ochi, pregărire să îi părăsească

-"Hei nu te agita nu îți face bine!"

-"Ai auzit Edd. Am pierdut copilul. Nu l-am putut proteja. Nu am putut! Copilul meu este mort." Plâng în hohote fiind devastată te toate la un loc

-"Mina te rog linişteşte-te"

-"Edd copilul meu nu mai este. Fă ceva te rog. Nu poate pleca astfel. Nu şi el!" Inima mea era în mii şi mii de bucățele şi sunt sigură că aceste răni nu vor avea vreun pansent vreodată.

-"Mina te implor linişteştete!" Îmi prinde  mâna în a lui şi îl văd pe Franc ce intră? Edd se ridică de pe scaun şi îl bate pe umăr ieşind. Incredibil a trebuit să se întâmple asta ca cei doi să nu se bata pâna la sânge

-" Îmi pare rău!" eu stau în linişte şi las o lacrimă să se prelingă pe obraz

-"Scuză-mă , îmi pare foarte rău! Te rog să mă ierți" se apropie de pat mai mult cu o față mai ceva ca de cățel cu coada între picioare

-"Pleacă! Pleacă !" Continui să privesc într-un punct mort şi observ cu coada ochiului cum el mă ascultă şi pleacă.

Timpul petrecut singură nu mă ajută cu nimic, durerea era prea mare cu tot ce se petrece în jurul meu. Pierd tot ce este important pentru mine, parcă am un scai pentru durere şi nu vrea să se dezlipească  nicicum.

Când fetele vin spre mine parcă ceva mă face să simt un mic semn de fericire. Ele erau importante pentru mine, mi-au mai rămas ele şi atât.

-"Hei cum te simți?" Ambele se aşează lângă mine  şi eu dau din umeri nefiind singură la ce aş putea spune.

-"Am vorbit cu o asistentă în puțin timp te vor lăsa să pleci"  îmi spune Sam zâmbin-umi temătoare. Ambele evitau subiectul dar eram conştientă că nu o vom face pe veci

-"Mulțumesc!

-"Ne preocupam pentru tine!" Spune Anny ținându-mi mâna

-" Stai liniştită. Cu timpul  vor trece toate. Orice se va întâmpla noi vom fi mereu lângă tine " continuă Sam ca apoi să ne îmbrățişăm toate

Ambele se aşează înapoi pe scaun când apare o asistentă ce îmi scoate acul din venă. Mă pune să firmez nişte foi şi îmi spune că pot pleca.
Fetele mă ajută să mă îmbrac cu rochia neagra din dantelă ce mi-au adus-o şi plecăm să o întâmpin pe mama mea pe ultimul ei drum.

Priveam trandafirul alb ce se afla în mâinile mele ce îl țineam strâns. Nu mă simțeam pregătită să îi spun addio. Nu eram pregătită să o las să plece de lângă mine. Nu ştiam cum voi înfrunta viața fără îndrumările ei, cum voi adormi ştiind că nu îi voi auzi vocea caldă, cum voi păşi iar în casa părintească dacă ea nu este să mă întâmpine. 

-"Mina este momentul!" Tresar puțin fiind luată prin surpindere de Carmen  ce era lângă mine. Afirm din cap şi ea se dă iar un pas în spate.

-"Mamă sunt sigură că acolo unde eşti vei veghea asupra mea şi mai ştiu că vei avea grijă de copilul meu. Ambii m-ați lăsat şi ați plecat dar voi trăi cu convingerea că aşa a trebuit să  fie. Viața mea nu va mai fi la fel, eu nu voi mai fi la fel fără voi şi o bucată din inima mea a plecat cu voi. Nu pot spune addio pentru că vreau să cred că voi nu ați plecat" vorbesc mai mult în şoaptă şi las lacrimile să se prelingă iar aruncând trandafirul. Ridic capul spre cer de unde aud nişte tunete puternice. Cerul ce era senin a devenit o pată mare gri.

-"Vezi până şi cerul plânge cu mine!" Adaug simțind prima picătură pe frunte mea. În câteva secunde o ploaie torențială de vară începe şi toți aleargă spre maşini doar eu rămân lângă mormântul ei. Cad în genunchi şi continui să plâng cu mâinile în pământul moale. Ploaia făcea aprig impact cu  pământul astfel crează mici râuri de apă ce se scurg le lângă mine. Două mâini mă trag de acolo ridicându-mă pe sus şi eu îl împing cu putere dezlănțuind ura ce o creasem în ultimele ore

-"Tu! Numai tu eşti de vină!" îl împing ca apoi să îmi împing pumnii în pieptul lui. Continui să dau cu pumni dar el nu se clinteşte din loc doar mă lasă să îmi vărs nervii. Apa  i se prelinge di păr şi mă priveşte serios

-"Nu vreau să te văd!" Scuip cuvintele plesnind-ul dur pe obraz. Dar nici acest lucru nu are efect doar stă ca o statuie şi încasează tot ceea ce eu îi fac
-" Te urăsc Franc. Te urăsc!" Plec şi îl las cu remuşcările pe care le va avea mult timp de acum încolo. Este doar vina lui că copilul nostru acum numai este. Doar a lui.