CATY ( Partea a III-a, Seria FABRO)

CAPITOLUL 11

Caty

-Pe mine mă scuzați, spun și mă îndrept spre ieșire, vizibil supărată.

Nu știu de ce mă deranjează atât de mult. Oare aș fi făcut lucrurile altfel dacă aș fi știut de la bun început? Nu, nu cred.

-Caty! mă strigă Jason când să intru în biroul meu.

Mă opresc puțin, apoi mă întorc cu fața spre el.

-La cât ai următoarea întâlnire?

Mă uit la ceas.

-În 30 de minute, răspund fără chef.

-Ok. Acum ai întâlnire cu mine, în biroul meu, o spune de parcă mă informează oficial.

-Ce???

-Poftim? mă corectează el, îndreptându-se spre biroul lui și intrând.

Mârâi, enervată și pornesc și eu într-acolo.

Închid ușa de la biroul în care fusesem "intervievată" în prima zi, în această firmă. Acum înțeleg mai bine. Biroul lui imens este încărcat cu multe monitoare.

Mă așez în fotoliul pe care parcă îl simțeam rămas cald de data trecută și îl privesc. El nu se așează ci se postează în fața mea, cu fundul sprijinit de birou.

Facem același joc ca mai devreme, în lift. Ce plăcere sinistră are să privească așa oamenii fără să spună nimic. Sau face asta doar cu mine?

Mă uit la ceas și spun:

-Mai am 25 de minute. Vrei să-mi spui ceva sau stăm așa. Poți să faci asta și în 20 de minute. Prefă-te că nu știu, ca și până acum.

-Aș vrea să nu mai fi așa de arțăgoasă. Am observat că numai cu mine ai atitudinea asta.

Îl privesc spășită, știu că are dreptate.

-De asemenea, te rog să nu mă mai eviți de ca și cum îți este teamă să rămâi singură cu mine. Nu ți-aș face niciodată vreun rău.

Oftez...nu pot să nu-l evit. Nu știu de ce...

-Poate că dacă în aceste trei luni de când lucrezi cu noi, aș fi avut măcar o conversație normală cu tine, ți-aș fi spus de treaba cu supravegherea. Nu vreau să-ți arunc în față că trebuia să citești documentele înainte de a le semna, dar îți reproșez refuzul de a comunica cu mine. Doar cu mine, Caty!

Caty, Caty, Caty. De unde atâta familiaritate cu mine, nu înțeleg...

Mă ridic puțin supărată pentru că sunt mustrată și simt nevoia să-i dau peste nas.

-Jason...eu sunt Catherine. Te rog să-mi spui Catherine. Nu suntem apropiați, ca să-mi spui Caty.

Mă privește cu ochii mari și văd că-i pulsează tâmplele de nervi. Cred că iar m-am luat de el aiurea. Doamne, ce tot am?

Mă apucă brusc de braț și mă trage spre el. Tresar și trag aer în piept. Îi simt buzele calde peste ale mele și totul în jurul meu încetinește ca într-un film ce se derulează cu încetinitorul.

Flăcări multe îmi cuprind abdomenul și o durere surdă pune stăpânire întregul meu trup.

Se desprinde doar pentru o secundă, atât cât să-mi apuce între buzele lui moi pe a mea, de jos. Îi simt dinții și umezeala fierbinte pe gura mea care devenise ca paralizată sub atingerea lui.

Este atât de înalt încât trebuie să se coboare ca să ajungă la mine, iar umerii lui mă domină și mă intimidează.

Când aproape mă înmuiasem de tot, își desprinde brusc gura de a mea și îl privesc uluită.

Își trage răsuflarea și mă privește.

-Acum suntem destul de apropiați?

Nu pot să cred... De ce-mi face asta?

Mă întorc să plec, dar vocea lui mă oprește.

-Diseară, toți cei care ați fost solicitați azi în ședință sunteți invitați la mine acasă.

-Nu pot veni.

-Nu a fost o rugăminte, domnișoară. Vei veni sau te exclud din echipă. Este o întâlnire de socializare. Trebuie să ne cunoaștem între noi înainte de a colabora la acest proiect. Este clar?

-Da, boss, și ies trântind ușa.

*

Jason

Nu am mai putut să mă stăpânesc. Din lift aș fi vrut să o fac.

Am crezut că a înțeles că numai din vina ei n-am putut să o abordez, când colo ea mă ia din nou la șuturi. Își țuguie buzele alea roșii, spunându-mi numele ei.

Pur și simplu am făcut cel mai firesc lucru din lume. Buzele ei trebuiau să fie sărutate. Când am atins-o, s-au trezit în mine toate micile vietăți demult adormite, ca în timpul unui seism într-un deșert demult adormit.

Dar nu sunt uimit. A avut efectul ăsta asupra mea de când am văzut-o prima dată.

Vreau să-i dau drumul dar nu pot să nu-i gust încă puțin buzele dulci ca mierea. E pierdută acum. Dacă nu mă înfrânez, asta e tot ce o să am: un sărut furat, doar o atingere.

O împing brusc, îndepărtând-o cât mai repede de mine. Mă doare cumplit această dezlipire, dar nu pot să mai rămân în aura ei prea mult timp. Este greu să-mi pun stop pornirilor animalice cât o am aproape.

Stă buimacă în fața mea. Nu se poate dezmetici. Chipul ei uluit îmi demonstrează că nu s-ar fi gândit în veci că aș putea să fac așa ceva.

-Acum suntem destul de apropiați?

Îi văd reacția chipului și concluzionez că sunt un dobitoc lipsit de inimă. Dar nu pot s-o las pe ea să mă respingă. Mai bine o fac eu acum decât s-o pierd mai târziu.

Vrea să plece și îi spun:

-Diseară, toți cei care ați fost solicitați azi în ședință sunteți invitați la mine acasă.

-Nu pot veni.

-Nu a fost o rugăminte, domnișoară. Vei veni sau te exclud din echipă. Este o întâlnire de socializare. Trebuie să ne cunoaștem între noi înainte de a colabora la acest proiect. Este clar?

-Da, boss, și iese trântind ușa.