CATY ( Partea a III-a, Seria FABRO)

CAPITOLUL 38

Jason

Sunt complet sfâșiat în interior și de multe ori, de-a lungul nopții, am avut impresia că mă sufoc. N-am mai avut până acum atacuri de panică. Pur și simplu nu pot să-mi imaginez viața fără ea.

Văd ivindu-se zorii zilei și aproape că zbor din pat. Mă rog la Dumnezeu ca noaptea să-i fi fost un bun sfetnic și să fi revenit la gânduri mai bune. Îi împachetez hainele pe care le-a uitat la mine. Mă fac că uit să pun un tricou și alte haine în care îmi place s-o văd îmbrăcată. Îmi voi alina din când în când durerea cu ele.

Parchez în fața clădirii unde locuiește și iau liftul până la etajul ei. Sun la ușă și aștept cu sufletul la gură. Ușa se deschide și...prietena ei Amy, apare. Închid ochii dezamăgit.

-Îmi pare rău, deschide ea larg ușa și mă lasă să intru. Caty nu este.

-Bună! Știi unde este?

-A plecat acasă, la ai ei. Nu a dormit toată noaptea. Cum s-a crăpat de ziuă, a plecat.

Oftez și dau o roată cu ochii de jur împrejur. Casa miroase a ea. Disperarea mă împresoară ca o pânză de păianjen deasă, știind că urmează încă o noapte fără ea. Îmi duc mâna la inimă, simțind că mi se rupe.

-Jason, mă atinge Amy pe braț. Stai jos, aici. Îți aduc un pahar cu apă.

Fac ce-mi spune și încerc să mă liniștesc.

-Ce crezi că ar trebui să fac? o întreb. Tu o cunoști de mult timp.

-Este o situație dificilă, Jason. Dă-i răgaz câteva zile și apoi stați de vorbă, da? Este dărâmată.

-Nu pot s-o las, înțelegi? Am nevoie de ea și știu că și ea de mine.

-Te înțeleg, crede-mă, dar nu poți schimba situația asta de rahat în care sunteți amândoi. Întotdeauna l-a blamat pe cel care i-a făcut asta tatălui ei, apoi a aflat că în mașină era și mama ei, iar acum...să afle că este vorba tocmai despre tatăl tău! A fost cumplit. De câte ori te va privi, numai la asta se va gândi. Dragostea ce ți-o poartă este în totală contradicție cu ceea ce simte față de tatăl tău. Se dau niște lupte greu de îndurat în ea. Trebuie să-i dai timp.

-Timp? spun eu disperat. Dacă mă va uita?

-Crezi?

-Nu știu...sunt nebun după ea. Nu înțeleg cum reușește ea. Eu abia pot. Nu vreau să renunț atât de ușor.

-Îți dai seama care va fi părerea familiei ei despre asta? Cum veți putea trăi zi de zi știind ce s-a întâmplat cu ani în urmă?

-Crezi că eu nu știu? De când am aflat nu mai sunt eu însumi. Sunt distrus.

Amy dă din cap și mă privește în ochi.

-Gândește-te bine Jason. Îți dorești ca întreaga viață să te privească ca pe fiul celui care i-a ucis părinții? Gândește-te bine dacă asta îți dorești. Este important. Întotdeauna va exista un ghimpe între voi doi. Ești pregătit să înduri zi de zi chinul ăsta?

*

Caty

Stau lipită de ușă și ascult emoționată discuția dintre Jason și Amy. Tremur când îi aud cuvintele spuse cu o voce chinuită:

-Crezi că eu nu știu? De când am aflat nu mai sunt eu însumi. Sunt distrus.

Abia mă abțin să ies și să-l iau în brațe. Nu i-am spus niciodată, dar îl iubesc...îl iubesc cu toată ființa mea și tocmai de aceea n-am să-l chinui ținându-l prizonier lângă mine.

Întotdeauna am să-i văd și tatăl alături. Întotdeauna vor exista acele gânduri ascunse de învinovățire. Nu vreau să-i ofer asta. El merită cu mult mai mult.

**

Jason

Îmi iau rămas bun și ies din clădire. Trag aer în piept și fac câțiva pași înainte, înspre mașina mea, dar deodată îmi dau seama că cea parcată câțiva metri mai în spate este chiar a ei.

Mă întorc brusc și privesc spre geamul de la etajul unde locuiește și o văd, privindu-mă. Este la fel de pierdută ca și mine, dar este evident că nu vrea să-mi vorbească.

Las capul în jos plin de amărăciune și urc în mașină. Măcar sunt împăcat cu gândul că a auzit tot ceea ce simt. Știe că ea înseamnă totul pentru mine. Dacă reușește să treacă peste acest trecut covârșitor, relația noastră va trece peste orice.

***

Jason

Ziua de duminică trece îngrozitor de încet. Fiecare minut este un chin, un gând insuportabil, o durere în inimă ce mă distruge încetul cu încetul. Aștept și sper că va veni. Tresar la fiecare sunet, verific telefonul la fiecare câteva minute, dar seara se apropie și ea încă nu e aici.

Ies și mă plimb de nebun pentru că nu mai suport liniștea asta sufocantă în care mă aflu.

Nimic nu mai are sens fără ea și-mi dau seama că nici nu o să se mai întoarcă vreodată la mine.

Intru într-o bisericuță de pe una dintre străduțele din apropierea casei mele care, surprinzător, este deschisă la ora aceea. Nu m-am mai rugat demult și mă simt vinovat. O fac acum și sper că nu este inutil și că va da roade.

A doua zi, dimineață, merg la birou mai matinal ca oricând. Mă cufund într-o grămadă de lucruri pe care de două săptămâni tot amân să le rezolv. Vreau să uit și să-mi iau mintea de la ceea ce mă preocupă cu adevărat.

Mă abțin din răsputeri să intru și să o privesc pe camera de la laptopul ei. Asta nu ar face decât să pună mai multe paie pe foc stării mele psihice.

Nu ies nici măcar să mănânc și rămân la birou până aproape de ora 22:00. Sunt epuizat fizic și psihic, dar știu că dacă merg acasă nu o să fac decât să mă chinui în singurătatea de acolo.

Așa trece toată săptămâna și deși știu că m-a părăsit pentru totdeauna, eu încă mai sper. Ca un idiot, încă mai sper.

*

Este noiembrie și frigul a venit destul de devreme. Ca în fiecare seară, în ultimele săptămâni, mă plimb cel puțin două ore până îmi obosesc trupul. Este singura variantă ca să pot dormi bine pentru câteva ore noaptea. Au trecut câteva săptămâni și tot așa a pierit orice speranță de a mai fi cu ea.

Am devenit furios. Da, furios pe ea, furios pe faptul că dorința de a fi cu mine nu a învins-o. Recunosc în sinea mea că dacă nu a reușit să treacă peste trecut nici nu am fi avut un viitor strălucit împreună.

Și totuși o iubesc.

O văd din când în când în trecere sau când ea nu mă observă, dar în general încerc să evit orice întâlnire directă cu ea. Știu că dacă forțez nota își va depune demisia. Poate că așa ar fi mai bine pentru amândoi, dar nu pot să suport gândul că n-am s-o mai văd niciodată.

Totuși, la un moment dat, va trebui să uit și să renunț la ea.