CATY ( Partea a III-a, Seria FABRO)

CAPITOLUL 30

Caty

În ciuda a ceea ce s-a întâmplat aseară, am reușit să dorm destul de bine.

M-am hotărât să nu-l evit deloc pe Jason și să mă comport absolut normal. Dacă asta este decizia lui atunci n-are decât să suporte consecințele.

O să profit la maxim de libertatea mea. Am 24 de ani și o să-mi trăiesc fiecare minut din plin. Numai așa o să reușesc să mi-l scot din suflet. Va fi ca și cum mi-aș scoate un cuțit înfipt adânc din piept, dar cu siguranță o să mă vindec.

Cobor din lift și străbat semeață drumul până la biroul meu. Intru, dezbrac haina și mă așez. Îi muțumesc în scris colegei mele pentru ceai și îmi verific programul. Observ că la ora 10:00 avem ultimul training înainte de Bruxelles. Mă străbate un fior de teamă la gândul că-l voi vedea, dar mi-l stăvilesc înainte să mă cuprindă în întregime.

Nu, nu vreau să-mi fie teamă de el. Nu o să-i mai permit luxul de a mă mai lăsa intimidată în fața lui. S-a distrat destul de când m-a cunoscut.

Acum am o videoconferință cu italianul meu simpatic. Îmi încălzește inima de câte ori îl văd. La final își rezervă întotdeauna 5 minute ca să sporovăim. Aș putea să-l refuz, dar nu vreau. Îmi place mult bătrânelul ăsta. Putea să-mi fie bunic. Îmi povestește vrute și nevrute din viața lui, iar eu râd, ascult și câteodată comentez.

Îmi iau la revedere de la el și ies din videoconferință. Mă ridic și plec spre training.

Sunt surprinsă să văd că Jason nu participă. Iselin coordonează totul în locul lui. Nu știu de ce, dar deși inițial m-am bucurat, acum, la final, regreta că el nu a fost. Aș fi vrut să-i văd chipul și să-l studiez în tăcere. Mi-e greu să admit, dar mi-e dor de el.

Mergem cu toții la masă. Nici aici nu dăm de Jas. Cineva întreabă unde este și Iselin răspunde că va lipsi câteva zile. Mi se pare că mă studiază, dar poate că doar mi se pare.

Ziua trece repede. Și următoarea la fel. Este joi și Jason tot nu apare în firmă. Sau poate stă ascuns prin biroul lui. Habar n-am. Vineri este zi scurtă pentru noi, cei care plecăm la Bruxelles.

Plec acasă și încep să-mi fac bagajele. Weekendul mi-l petrec la ai mei și nu mai am când să mă ocup de asta. Mi le pun în portbagaj și plec spre casa familiei mele care se află pe lângă București.

În 20 de minute parchez și intru în casă. Aproape toți sunt în living.

Gemenii sar la mine și ne îmbrățișăm. De când m-am mutat am devenit mult mai apropiați. Îi pup pe mama și pe Max și mă așez pe un fotoliu, mai aproape de mama. Ea mă privește îngrijorată.

-Ai slăbit. Te hrănești bine?

-Poate am slăbit puțin, spun eu, știind că în ultimele zile n-am fost în stare să înghit prea multe.

-Este totul bine la muncă? mă întreabă Max.

-Da..., îi privesc eu. De ce n-ar fi? Uite...aș vrea să vorbesc ceva cu voi.

Amândoi mă privesc ciudat, apoi se uită unul la celălalt.

-Eu și cu Ravi ne-am despărțit. Nu îl iubesc și e mai bine așa decât să-l tot amăgesc.

Mama face ochii mari, Max e mai relaxat. Parcă s-ar fi așteptat.

-Ooo, asta vrei să ne spui? zice mama ușurată.

-Da. De ce? Te așteptai la altceva?

-Ei bine, spune Max. Cam da.

Îi privesc curioasă. Oare la ce se gândesc?

-Caty, spune mama. Știi că luni mi-ai trimis un mesaj.

Îmi scormonesc puțin mintea, apoi dintr-o dată îmi amintesc.

-Da, nu e amuzant? zâmbesc eu. Auzi, tu să fii sora mea. Adică nu că nu mi-ar plăcea, dar...

Râd în hohote. Mă mir puțin în sinea mea când văd că ei nu se amuză deloc. Mă privesc cu seriozitate și mama strânge din buze.

-Mamă...ce s-a întâmplat?

Ea lasă puțin capul în jos și își împreunează degetele de la mâini.

-Uite Caty. Știu că poate ar fi trebuit să avem această discuție mai demult, dar mi-a fost teamă de cum ai să primești vestea.

Văd cât de gravă îi este privirea și-mi dau seama că urmează un moment important.

-Știi că tatăl tău a murit într-un accident de mașină.

Dau din cap.

-Așa mi-ai spus, da.

-Nu ți-am spus tot adevărul. De fapt el nu a fost singur în mașină.

Râmân puțin nedumerită. Chiar nu înțeleg.

-A fost cu mama noastră.

Acum o privesc total debusolată.

-Cum adică cu mama noastră? Tu ești mama mea, arăt eu spre ea.

Dar privind-o, îmi dau seama că ea chiar nu glumește.

-Mamă? îi spun. Ce vrei să spui...nu înțeleg.

Ea își umezește buzele nervoasă.

-Caty, biologic, eu sunt sora ta. Noi două avem același tată și aceeași mamă care au murit în acel tragic accident.

Nuuu, chiar nu cred așa ceva. Toți au chef de glume în ultima vreme.

-Mamă, de ce spui asta?

Ea îmi ia mâna într-a ei și simt că tremură la fel de tare ca și mine.

-Încă nu înțelegi, dar am vrut să nu te simți ca un copil orfan, am vrut ca măcar mama să nu-ți lipsească și mai mult decât atât, mi-a fost teamă să nu fii dată spre adopție către altă familie.

Abia acum realizez că ea chiar vorbește serios. Nu văd nicio umbră de glumă pe chipul ei, iar Max îmi confirmă din priviri că totul este adevărat.

-Și de ce nu mi-ați spus nimic până acum?

Parcă tot încerc să mai găsesc un motiv pentru care tot ce mi-au spus nu este adevărat.

-Sincer, Caty, nu am crezut că va fi necesar să-ți spunem. Dacă ar fi fost după mine, nu ți-aș fi spus niciodată. Pentru mine întotdeauna ai fost fiica, nu sora mea. Înțelegi?

Mă ridic de pe canapea, șocată de tot ce am aflat. Mai privesc puțin spre ei și-i văd așteptând verdictul. Dacă stau să mă gândesc, ea n-are nicio vină pentru toate astea. A vrut să mă protejeze și a reușit foarte bine.

Mă întorc spre ei.

-Este o veste foarte ciudată și mi-e foarte greu să o accept pentru moment.

Amândoi mă privesc îngrijorați.

-Adică...știu că nu este adevărat, dar mă simt de parcă aș fi singură pe lume.

Max se ridică și mă ia în brațe.

-Caty, știi bine că nu este așa. Noi te iubim și te protejăm la fel ca pe frații tăi.

-Știu...și totuși ei nu sunt frații mei. Sunt nepoții, iar eu nu am apucat să-mi plâng mama.

Îmi curg lacrimile și nu le pot opri. Mă îndepărtez de Max.

Mama...sau Lara (nici nu mai știu) spune:

-Dacă vrei, putem merge la mormântul lor. De fapt sunt în același loc, dar nu am scris pe cruce numele ei, tocmai ca să nu îți bată la ochi.

-Ok...dar nu acum. Poate când mă întorc de la Bruxelles. Acum vă rog să mă scuzați, dar mă merg la apartament. Vreau să fiu singură.

Merg spre ieșire și Max vine după mine cu o cutie în mână.

-Caty, uite, ai aici mai multe poze cu mama și tatăl tău. Poate vrei să te uiți la ele.

-Mulțumesc, îmi trag eu nasul.

Iau cutia, îl pup pe obraz și ies.