CATY ( Partea a III-a, Seria FABRO)

CAPITOLUL 40

Jason

O bătaie în ușă mă face să tresar și secretara intră. Îmi pune pe masă o hârtie și-mi spune:

-Trebuie aprobată azi.

Mă uit pe ea și numele Catherinei mă izbește fix in plex. O senzație mizerabilă mă invadează. Este demisia ei.

-Las-o aici, îi spun și iese.

Mă ridic nervos și mă gândesc să intru peste ea în birou și să o scutur puțin, dar mă opresc înainte să ating clanța. Dacă vrea să plece, nu o pot opri. Chiar n-am cum... Încăpățânată mică!!! Chiar nu-și dă seama că mintea ei exacerbează totul într-o direcție total greșită.

Mă învârt ca un leu în colivie, apoi, cu mâna tremurândă, semnez cererea de demisie. Ies cu hârtia în mână și merg spre biroul ei. Este gol. Probabil că este în pauza de masă. Poate este mai bine așa. Nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi găsit-o aici. Nu mi-e teamă de ce i-aș fi făcut ei cât de faptul că din cauza geamurilor transparente, atragem atenția tuturor.

Fir-ar... sunt atât de ofticat încât aș fi vrut să i-o arunc personal în față, dar o las pe laptopul ei și plec.

Am sperat că timpul o va face să privească lucrurile mai rațional, dar din contră, ea vrea să dispară definitiv din tot ceea ce reprezint. Știu că nu are o ofertă mai bună. Nu are cum. Cine se angajează aici nu mai pleacă decât dacă schimbă domeniul sau își înființează propria companie sau are suficienți bani ca să mai muncească. La fel ca ea, de altfel...

După un timp, mă uit la ceas. Este ora 18:00. În ultima vreme am plecat și mai târziu, dar acum simt nevoia să mă plimb prin agitația din centrul orașului care mă va smulge măcar puțin din amărăciunea în care sunt cufundat.

Ies din clădire și îmi închid paltonul. Afară este frig, dar măcar nu bate vântul. Luminile stradale și cele ale magazinelor luminează foarte bine orașul. Merg la întâmplare pe străzile principale.

La un moment dat privesc prin vitrina unei cafenele și o văd pe Caty, stând singură la o masă și sorbind dintr-o ceașcă de ceai.

Scot telefonul și îi trimit un mesaj: Bei un ceai cu mine?

O văd cum privește ecranul telefonului care pâlpâie. Fața i se întristează și bagă telefonul în buzunar.

Mă înfurie gestul său pentru că știu că merit mult mai mult decât atât. Mi-a arătat de atâtea ori că mă iubește, dar acum refuză să facă și cel mai mic efort pentru noi.

O văd că se ridică, plătește și iese din cafenea. Sunt chiar în fața ei, dar nu mă vede pentru că iese cu capul în jos. O urmez îndeaproape. Vreau să mai stau puțin în apropierea ei, măcar pentru ultima dată.

În tot acest răstimp, de când n-am mai vorbit, am evitat-o, în special ca să n-o determin să demisioneze, dar în zadar. Acum o urmăresc ca un obsedat și nu mă pot stăpâni.

După câteva minute, realizez că sunt în fața clădirii unde locuiește. Și totuși nu mă opresc din drum. O văd că intră și intru și eu puțin mai în urma ei, înainte ca ușa să se închidă. Urcă pe scări, fără să privească în urmă, iar eu iau liftul, apoi aștept sprijinit de peretele de lângă ușa ei.

Știu de ce nu merge cu liftul. Îi este frică să nu intervină vreo pană de curent și să rămână blocată în întuneric.

Acționez ca un obsedat îndrăgostit , dar s-a adunat în mine atâta frustrare încât simt că explodez dacă nu mă eliberez. Nici nu mă întorc spre ea când ajunge la etaj. Îi aud doar pașii apropiindu-se.