CATY ( Partea a III-a, Seria FABRO)

CAPITOLUL 20

Jason

Chiar nu mă mai interesează de nimic. Mi-a fost atât de dor de ea, încât am năvălit peste buzele ei ca un nebun, fără să mă pot stăpâni.

O vreau atât de mult încât nu aud deloc comentariile colegilor mei. Îmi strâng brațele în jurul ei și mă scufund adânc. O simt atât de bine...Acum chiar este numai a mea.

*

Numai a mea??? Mă trezesc dintr-o dată, întrebându-mă de ce face ea asta cu mine și un gând nemernic îmi dă târcoale. Vrea să-l facă gelos pe Ravi.

Aș prefera să mă respingă cu dezgust, decât să mă folosească în halul ăsta. O împing aproape brutal și mă privește uimită.

Ravi și Amy dispăruseră ca prin minune. Ea pare complet debusolată și nu înțeleg de ce. I-a reușit jocul.

-Gata cu teatrul! Nu mai ai spectatori. Hai la masă, spun eu supărat.

Ne așezăm, fiecare la locul lui și rămânem tăcuți. Ceilalți încearcă să facă conversație pentru a acoperi stânjeneala provocată de noi.

Nu știu cum reușește fata asta să mă întoarcă pe dos de fiecare dată. Timp de aproape o săptămână nu am primit niciun semn de la ea. Măcar un mesaj pe telefon aș fi vrut ca să văd că îi pasă, iar acum, dintr-o dată mă sărută în cel mai incredibil mod.

Nu, nu domnișoară! Ori îmi dai totul, ori nimic.

După un timp văd că ia telefonul și butonează ceva, apoi se ridică și începe să-și ia rămas bun. Îmi dau seama că-și comandase un taxi.

Când iese din restaurant mă hotărăsc. Nu pot s-o las singură la ora asta.

-Vă las, ne vedem luni.

Ceilalți mă privesc lung și plec după ea. Ies și strig exact când voia să deschidă ușa taxiului. Scot 20 lei și îi bag pe geamul din față.

-Domnișoara s-a răzgândit, spun eu.

Când mă privește, parcă are ochii înlăcrimați. O iau de mână și o trag spre mașina mea. Urcăm și pornesc de pe loc.

**

Caty

Buzele astea moi și periculoase mă mistuie de câte ori mă ating. A luat lecții de sărutat sau ce? Cum naiba face de mă înmoaie până nu mai sunt în stare de nimic.

Ce Ravi? Ce Amy? Nimic nu mai contează acum. Îl vreau pe Jason și îl vreau acum. Nu mai există nicio reținere în calea acestui lucru.

Deodată mă împinge atât de brusc încât rămân realmente șocată după dezlipirea de el. Îl privesc și-mi este cumplit de rău când îi văd privirea rece.

-Gata cu teatrul! Nu mai ai spectatori. Hai la masă.

Nu pot să descifrez foarte bine ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Mă așez și încerc să revin cu picioarele pe pământ, dar e foarte greu cu el la aceeași masă. Nu mai spune nimic și mă ignoră complet.

Le mulțumesc în gând celorlați pentru că încearcă din răsputeri să acopere tăcerea asta usturătoare dintre noi doi. Mă rog să obțin măcar un zâmbet de la el, dar face tot posibilul să nu mă privească în ochi.

Nu, nu mai pot să îndur atitudinea asta a lui. Trebuie să plec de aici cât mai curând. În câteva secunde sunt afară, și trag adânc în piept aerul răcoros de toamnă. Simt că-mi vine să plâng, dar îmi rețin cât pot de mult lacrimile.