Nu am fost niciodată la o înmormântare, dar sunt sigură că dacă aș fi fost, ar fi fost multă lume în jurul meu, plângându-și soțul, prietenul, colegul sau orice urmă de rudenie pe care ar fi avut-o cu persoana decedată.
Eu însă, sunt la înmormântarea tatălui meu și n-am nici cea mai mică expresie facială. Nu am un regret, un resentiment că nu l-am mai vizitat, nici măcar o părere de rău că nu mai e. Nici măcar nu-mi merită lacrimile, așa că nici măcar n-o să mă prefac că-mi pasă de decesul lui. Nici măcar n-aș avea în fața cui să mă prefac pentru ca sunt doar eu și mama lui care a rupt legătura cu el când și-a dat seama de mintea sa bolnavă.
Încă de când am văzut-o prima dată lângă mormânt mi-am dat seama cine e. Deșii niciodată nu am văzut-o, nu am considerat-o bunică și nici nu am avut vreun interes s-o cunosc, trăsăturile izbitoare cu fiul ei n-aveau cum să nu-ți atragă atenția.
Privirea îmi era ațintită pe piatra funerară cu numele lui. Probabil ea i-a făcut-o deoarece eu nu aveam vreo tentă să marchez locul său de veci, cum nu am vreun gând să-l mai vizitez vreodată, sau să îi aduc flori.
Încă de când am primit telefonul care m-a anunțat moartea sa, m-am gândit la un singur lucru,și acela fiind"cum aș fi reacționat dacă l-aș fi iubit? ". Am stat și m-am frământat gândindu-mă dacă l-am iubit vreodată, chiar și când nu știam de mintea sa bolnavă și jocurile lui murdare, iar răspunsul fusese unul simplu. Nu. Nu-l iubisem niciodată. Poate pentru că el n a fost niciodată tipul de tată bun, care vine cu tine la serbări și-ți zice cât de mândru este de tine că ai crescut, nu a fost tatăl care să-ți facă un compliment sau să-i pese prea mult că ai greșit, sau că te-ai lovit. Indiferența sa mă distrugea și în copilărie, pe când nu înțelegeam ce e aia viață sau iubire, însă și atunci puteam să găsesc răspunsul la întrebarea "De ce nu mă iubești? ", si acela era ca nu sunt băiat.
Acum,pământul de sub picioarele mele care îi semnifica casa veșnică, îmi aduce doar o gură aer proaspăt. Gata cu viețile distruse de Aiden Smith.
Îmi ridic privirea din pământ și observ vag o claie de păr blond. Era o femeie de statură medie, ce avea privirea ațintită spre mine, dar care era prea departe să îi văd orice trăsătură facială.
Decid însă să îmi iau privirea de la ea, să mai privesc o dată grămada de pământ, ca mai apoi să mă întorc spre aeroport.
Zâmbesc vag când îl vad pe James rezemat de mașina sa, stând cu ochii în telefon, având părul în toate direcțiile.
Cand imi fac simțită prezența lângă el, își ridica privirea spre mine și i se luminează fața. Se ridică și vine spre mine, luându-mă de mâini și uitându-se în ochii mei.
—Ești bine?
Vocea lui era rugatoare. Mă ruga să îi zic ceva. De când am aflat de moartea lui Aiden, am fost destul de absentă de lumea asta. Si nu, nu sufăr deloc de lipsa lui, însă nu știu cum aș putea reacționa la moartea sa. As vrea să mă bucur din toată inima, însă ceva acolo, mic și mărunt, mă face să mă gandesc de ce nu putea sa fie altfel. De ce n-a lăsat obsesia asta și nu și-a construit o familie frumoasă, fericită?
Îmi alung însă gândurile și dau din cap, zâmbind scurt.
—Starbucks înainte de plecare?se aude iar vocea lui
Zâmbesc și mai tare și dau din cap ca un copil mic care are voie să mănânce puțină ciocolata.
*
—Am o garanție că o să te întorci la mine?
Zâmbesc și-l strâng în brațe puternic, simțindu-i parfumul amețitor.
—Dar eu am garanție că o să mă aștepți?
Zâmbește la rândul lui, șoptind-mi un"Fii sigură ", ca mai apoi să ne desprindem din îmbrățișare.
O iau și pe Maia în brațe și le zâmbesc cald. În ultimele zile ei mi-au fost familie și nu cred că aș avea cuvinte să le mulțumesc vreodată.
Urc în avion și aștept să ajung înapoi în L. A, pentru a-mi susține examenele la universitate.
**
Clipesc de două ori atunci când soneria a sunat la prima oră a dimineții, fiind foarte buimacă și complet nesigură dacă persoana din fata mea e chiar Michel, sau o persoană care seamănă leit cu el.
—Cine ești?
Vocea lui a răsunat în tot apartamentul în câteva secunde. Respirația îi era greoaie și sacadată, observându-se nervii pe care se chinuia să îi stăpânească.
Creierul mi se blocase mai tare acum, astfel că am răsuflat puternic și m-am sprijinit de ușă. Trebuia să avem și discuția asta, nu?
—Emma Smith.zic scurt, sec și scârbită de numele pe care l-am purtat atâta timp,neștiind ce altceva să răspund.
La scurt timp ii observ pumnul înfipt în ușa mea, făcându-mă să mă dau în spate cu un pas.
Expresia sa facială se schimbase la 180 de grade, văzându-i șocul și lacrimile care se abțineau să nu-i murdărească tenul.
Nu mi-a aruncat nici măcar un cuvânt, ba chiar s-a întors și a plecat, lăsându-mă buimacă și șocată că prima iubire a vieții mele avea atât de mari dubiile în privința mea, încât voia sa se asigure ca sunt eu. Dar dacă a primit răspunsul dorit, de ce a plecat? De ce nu mi-a spus ceva? De ce nu a reacționat în alt fel decât cel de a-mi distruge ușa?
Sau probabil n-a fost răspunsul dorit, fiind dezamăgit complet. Însă, oricum, e prea devreme să gândesc ceva la ora asta, așa că mă trântesc înapoi în pat, confruntându-mă cu dezvăluirea mea adevărată, puțin mai târziu.
******
Cred că merit 10 mii de pumni și poate și o spitalizare serioasa din cauza neactivitatii mele, dar vă promit solemn ca o sa fiu activă de acum.
Scuzați capitolul scurt, ideile mele sunt pentru celelalte capitole. 🤭❤️
Pupici😚
CITEȘTI
JAMES
Teen Fiction"Nu ţi-a spus nimeni că dacă il lovești pe James Black riști spitalizare gratis?" zic, rânjind spre corcitura din faţa mea. "Nu ţi-a spus nimeni că faţa lui James Black cere lovituri gratis?" imi răspunde, cu același ton arogant si răutăcios. Si po...
