JAMES

42. Emma

—S-a trezit?se aude vocea lui Louis dintr-o dată

Dau din cap scurt ca mai apoi să mi întorc atenția spre James care dormea dus.

Mi se rupea sufletul când mă gândeam că poate rămâne toată viața într-un scaun cu rotile, însă asta nu mă făcea să-mi schimb sentimentele față de el.

Mă simțeam vinovată din toate punctele de vedere.

Îmi mușc buza ca să nu plâng, Louis observând asta.

Brusc simt cum brațele lui se încolacesc de trupul meu, astfel putând să plâng la pieptul lui.

Am obosit să mă prefac că totul e bine când nimic nu era. Am obosit să mă prefac puternica când sunt atât de slabă.

Mă simt atât de singură și atât de goală pe interior.

Îmi arunc bratele și eu în jurul lui Louis, simțind nevoia de a mă descărca . Deșii au trecut doi ani, el pentru mine tot a rămas un prieten de nădejde.

Da, m-a dezamăgit, enorm, însă el mereu m-a protejat și m-a iubit..

Mi-a fost dor de el, de îmbrățișarea lui, de vorbele lui. De prietenia lui în general.

Nu mai vreau să-l pierd și a treia oară.

—O să fie totul bine Emma! Ai încredere.

Vocea sa caldă mă liniștea și pe mine. Deșii nu știam dacă e adevărat, îmi plăcea să cred că are dreptate.

Totul o sa fie bine.

Mă desprind din bratele lui și-l privesc. Timpul cât am stat la spital așteptând ca James să se trezească a fost atât de oribil încât nici n am putut să-mi analizez prietenul care se maturizase și devenise un bărbat în toată firea.

Săptămânile astea Louis a fost lângă mine mereu însă eram prea absentă de lumea asta să pot să vorbesc cu el, când el vorbea cu mine.

Am apreciat totuși că deșii eu eram complet paralelă cu cei din jurul meu, el a rămas tăcut și aproape.

Amândoi ieșim din salon, hotărând să mergem la o cafenea din apropiere pentru a mai vorbii.
Era o ocazie ca eu să mai ies din mirosul ăsta de medicamente și mai ales, să mai știu câte ceva despre Louis și viata lui. Eram chiar curioasa cum a ajuns.

Ne așezăm la una din mesele cafenelei, comandându-ne amândoi câte o cafea cu lapte.

În ochi îmi sare pachetul său de țigări și rămân puțin surprinsa, eu știind că Louis n-a fumat niciodată.

Nu zic nimic însă acesta observă unde îmi bate privirea și zâmbește

—Vrei?

Stau puțin pe gânduri și accept până la urmă, simțind cum plămânul meu chiar dorea acel tutun.

—De când fumezi?îl întreb atunci când aprind țigara

—De când m-am mutat din New York. Am avut o perioadă foarte grea și m am prostit.

—Unde stai acum?

—California.

—Interesant! Și cum o mai duci? Ce ai mai făcut?

Louis zâmbește și își aprinde și el o țigară.

—Păi, când am ajuns în California am dus-o destul de greu. Nu mă acomodam și nici nu mi-a plăcut la început. Apoi am început să caut un job. A fost destul de greu să găsesc unul însă am găsit într-o firmă. Șeful firmei era un moș bătrân care m-a simpatizat din prima. Am avut un mare noroc cu el. Nu are copii și soția sa a murit, astfel neavând moștenitori. Adevărul e că am ajuns să țin la el ca la un tată. A fost mereu acolo când am avut nevoie de el și de asemenea, și eu am fost acolo pentru el.
Din păcate, el a decedat. A avut cancer. Nimeni nu știa. Nici măcar eu n-am știut. Niciodată nu am vorbit despre asta. La câteva zile am fost chemat la tribunal. Toată averea lui mi a lăsat-o mie. De la firme, la case și apartamentele, plus multe alte terenuri. Bineînțeles că n-am vrut să accept însă avocatul care i-a fost și prieten foarte bun, mi a spus că ultima sa dorință a fost să accept toate astea, zicând că i-am fost ca un copil. Bineînțeles că nu am crezut până în momentul când mi a oferit scrisoarea lăsată de domnul Rodriguez. El mi-a mulțumit pentru tot și mai ales pentru că i-am dat ocazia de a vedea cum e să ai un copil. Mi-a spus că îmi lasă mie toată averea lui pentru că a văzut un potențial imens în mine, astfel având încredere că o să fiu un patron bun. Mi-a scris că are o fată vitregă,soția lui având-o dintr-o altă căsnicie, și că i-a lăsat și ei o firma și o casă, chiar dacă de când soția lui a murit, fata aia nu a mai dat pe la el. Acum ea este iubita mea. A trebuit să ne întâlnim la tribunal să semnăm niște aceste și așa ne-am cunoscut. Am vorbit câteva luni, apoi am decis să fim împreună. Este o persoană foarte bună să știi. Poate o să vă cunoașteți cândva.

Louis termină de vorbit și-mi vibra inima de fericire să știu că lui ii merge atât de bine.

Am zâmbit și l-am felicitat, zicându-i că abia aștept să îi cunosc prietena, ca mai apoi să îi povestesc și eu micile evenimente din viața mea.

—Deci vrei să spui că profesorul tău e fix fostul tău?

Râd scurt  și dau din cap.

—Ce ironic! Nu pot să cred că Michel mai există pe Terra. Nu l-am mai văzut de o groază de timp. Și zici că nu te-a recunoscut?

—Deloc. Adevărul este că mi-am schimbat numele de familie și poate d asta. Și în plus, au trecut anii Louis. Amândoi ne-am maturizat și ne-am schimbat. Cred că ai uitat cum arătam eu în adolescență!zic râzând din nou

—Aveai frumusețea ta și atunci. Însă acum.. Doamne Emma.. Nu-ți exagerez. Ești splendidă.

Brusc roșesc și ii mulțumesc ca mai apoi să decidem să mergem înapoi la spital.

*

—Cum te simți?îl întreb pe James când observ că deșii s a trezit, nu-mi zice nimic

—Ca un olog.

Îmi mușc buza și mă apropii de el

—Nu! Știi ceva Emma? Pleacă acum. Și oricum? Tu ce cauți aici? Nu ai fost la întâlnirea noastră și acum apari aici de parcă nimic nu s-a întâmplat. N-am nevoie de mila ta. Pleacă dracu înapoi în L.A și nu te mai întoarce pentru că sincer, nu vreau să te mai văd vreodată!

Rămân împietrită în fața lui și-mi mușc buza să nu izbucnesc în lacrimi

Vreau să cred că e nervos din cauza faptului că a aflat că poate să rămână într-un scaun cu rotile toată viața, însă i-am simțit cuvintele atât de tare, încât nu știu ce să îi mai zic.

—Vrei să plec?îl întreb după câteva minute de liniște, fiind prea epuizată psihic să spun altceva

—Da.

—Esti sigur?întreb și nici nu știu de ce o fac

—Da. Ieși.

Mă întorc spre ușă, așteptând câteva secunde sperând c-o să zică să nu ies, însă atunci când deschid ușa și văd că el nu spune nimic, decid că locul meu nu e aici și că el chiar nu mă mai vrea în preajma sa.

Trec pe lângă toți, ignorând  întrebările lor, ca mai apoi să fug din spital direct într-un taxi, ducându-mă naiba știe unde.

*