JAMES

12. Emma

Timpul trecuse atât de repede încât nici nu am realizat când se făcuse seară.

Mici picături de apă se prelingeau pe pielea mea dezgolită.

Nu îmi era frig deșii vântul bătea puternic iar picăturile apei se simţeau ca și gheaţa.

Nu știam încotro mă duceam dar hotărâsem să plec cât de departe sunt dispusă.

Nu știu cum o să mă descurc având în vedere că nu am bani și nici măcar haine decât ce am pe mine. Probabil o să mor de foame și o să fiu găsită de o persoană complet necunoscută căreia nu i-ar păsa de ce am murit sau dacă am rude. Totuși,cât de proastă să fiu să plec așa? Și la ce orgoliu am nu mă mai întorc niciodată în casa aia,chiar dacă cheile apartamentului si banii sunt acolo. Prefer să dorm pe stradă.

Nu m-a durut ce a zis James. Nu am simţit cum mi se sfâșâie inima ca atunci când mama a plecat iar Michel m-a părăsit. Nu am simţit nimic. Pur și simplu am simţit că nu pot să mă mai prefac că nu mă afectează câtuși de puţin cuvintele spuse din gura unei persoane și mai ales să le accept. Niciodată nu o să accept ca cineva să mă judece.

Am crezut mereu că pot să arunc cu replici acide și să mă prefac că pot să fiu o persoană dură dar în realitate mereu mă înmuiau câtuși de puţin cuvintele adversarului.

Am fost crescută să nu simt durere și să nu am sentimente încă de mică dar atunci când Michel apăruse,totul se schimbase. Devenisem complet inofensivă și mă pierdeam deseori în ochii săi albaștrii. Eram o adolescentă îndrăgostită și plină de vise.

Dar spre ghinionul meu,viaţa nu a vrut să fiu fericită și l-a făcut dispărut pe Michel,lăsându-mă pe mine să sufăr.

Din ziua aia mi-am îndepărtat toţi prietenii și am jurat să nu mă mai îndrăgostesc niciodată,redevind persoana rece și fără suflet,antrenată pentru răzbunare.

Tatăl meu mereu îmi povestea de dușmanul lui și lucrurile groaznice pe care i le-a făcut,întorcându-mă și pe mine împotriva unei persoane pe care nu o cunoșteam.

Și asa mi-am petrecut aproape 15 ani antrenându-mă de ziua când dușmanul familiei mele va suferii la fel cum a suferit și tata.

Recunosc,orgoliul meu a fost rănit când am aflat adevărul despre luptele mele,dar deșii oamenii ăia erau plătiţi să fie bătuţi de mine,eu tot simţeam că îmi pun ura și forţa în bătăliile alea.

Nu eram chiar praf în a bate pe cineva și cred că lupta cu James mi-a deschis ochii. Nu eram nici bună dar nici nu eram o copilă răsfăţată care să plângă de la prima lovitură.

Toată viaţa am trăit cu impresia că sunt cea mai bună. Tata mereu îmi zicea "Poţi Emma. Am încredere în tine". Și atunci știam că pot.

Nu am vrut să îl dezamăgesc

In schimb m-a dezamăgit el.

Cuvintele lui îmi derulează prin minte încă de atunci. Nu m-aș fi așteptat să mă afecteze,dar o făcea.

Pe zi ce trece,zidul meu se prăbușeste iar și voi ceda.

Voi ceda din cauza persoanelor în care am avut încredere și m-au dezamăgit.

Voi ceda din cauza că nu am avut copilăria pe care fiecare adolescent o merită.

Probabil deja cedez. Gândurile îmi distrug fiecare simţ și mă fac să par slabă. Sau poate chiar sunt slabă dar niciodtă nu am vrut să accept.