JAMES

17. James

"Incendiu puternic pe strada Brooklin. Un apartament a luat foc și încă nu se știu cauzele. Din informațiile noastre în apartament se aflau doua persoane, un băiat și o fată. Martorii spun că băiatul deșii era la rândul lui ranit, și-a scos prietena din apartament care e în stare foarte grava la Spitalul din centru. Revenim cu mai multe informații în scurt timp".

Am pus frână brusc și am dat radio-ul mai tare. Am bătut cu pumnul în volan și am înjurat puternic. La naiba.

Am privit absent câteva secunde radio-ul ca mai apoi să schimb traseul și să mă îndrept spre spital.

Ajuns acolo am întrebat de starea lor, aflând imediat ca Louis este stabilizat și ca Emma este în coma.

Am mai înjurat o dată.

Am mers în sala de așteptare, neștiind defapt de ce stau acolo.
Eram atât de bulversat de tot ce mi se întâmpla și de ceea ce simțeam.

Mă duceam la ea pentru a-i cere o explicație și m-am trezit să cer eu explicații.

Oare o să moară?

Oare o să afle vreodată adevărul?

Oare o să mă urască mai mult ca acum pentru faptul că i-am mințit 'mama' și am aflat informații care pe mine nu mă privesc până într-un anumit punct?

Si așa treceau orele pe nenorocitul ăla de scaun și eu nu primeam vesti despre ea. Nu înțelegeam de ce nu mă ridic să plec. Nu intelegeam ce ma ținea acolo. Nu înțelegeam de ce conștiința mea nu reacționează.

Eram total epuizat pentru prima dată după mult timp. Aș fi vrut să par tare. Aș fi vrut să nu fiu asa. Însă nu pot. Simt că nu pot. Nu pot controla de data asta nimic. Sentimentele mele se arată exact așa cum sunt.

—Sunteți rudă cu Emma Smith?

O voce groasă mă scoase din gândurile mele, făcându-mă să mă ridic de pe scaunul pe care am stat ore la rând

Mi-am reglat vocea, mi-am luat postura obișnuită și am dat din cap

—Sunt.. Iubitul ei

Zic pentru a doua oară într-o zi. La dracu ce ciudat mă simt

—Nu știm dacă o să supraviețuiască. Are răni foarte grave. A suportat doua operatii în ultimele 10 ore și nu știm dacă corpul ei o să cedeze sau nu. Era să o pierdem într-un timp dar am reușit să o stabilizam. O să vedem mâine cum o să răspundă la medicamentele administrate dar nu putem să asiguram faptul ca o să mai trăiască mult timp. Îmi pare rău.

Doctorul pleacă, lăsându-mă singur. 10 ore? La dracu am stat 10 ore pe un nenorocit de scaun? Și la naiba. Fata asta e pe cale să moara?

Refuz să cred așa ceva!

Îmi iau inima în dinți și fără să fiu văzut de nimeni, mă strecor în salonul unde era Emma. Când am văzut-o am încremenit imediat. Era plină de bandaje, abia văzându-i-se fața.

Mi-am muscat buza și am simțit niște fiori oribili pe care nu i-am mai simțit vreodată.

M-am apropiat de ea dar parca îmi era teamă. Teamă de ce urma să văd. Teamă de ce urma să zic. Teamă de ce simțeam.

M-am așezat în genunchi la patul ei și pe moment nu știam ce să îi zic.
Știam ca nu ma aude însă ceva din mine tipa să spun ceva.

—Nu murii la naiba. Trebuie să lupți si să revii. Emma, la dracu. Nu poți sa mori. Nu acum

Cuvintele îmi deveneau grele. Nu știam ce voiam. Nu știam ce zic. Îmi era greu să cred că eu eram cel ce vorbea.

Am oftat și am continuat