JAMES

36. James

—Nu face asta.îi zic în timp ce mă apropii de ea

Trupul fetei tresare și își întoarce fața spre mine.

Era ea.

Și-a strâns mâinile pe lângă corp și m-a privit atent. Ochii ei emanau furie și dezamăgire. Dacă ar fi putut să te omoare cu ei, sigur ar face-o.

—Pleacă.zice încet, abia auzind-o

Începuse să tremure atunci când vântul a lovit-o cu putere,corpul ei micuț legănându-se pe marginea clădirii.

—De ce faci asta?o întreb, încercând să mă apropii și mai mult de ea

Își ridică mâna în semn să mă opresc și m-am oprit, fiindu-mi frică să nu se arunce.

—Te rog, nu te apropia. Pleacă. Prezența ta îmi face rău.

Mi-am mușcat buza și am rămas pe poziție, deșii vorbele ei mă loveau.

—Nu pot să te las să faci asta Emma. Ai o viață pe care trebuie s-o trăiești. Ai oameni care te iubesc. Nu poti să dispari pur si simplu.

Și-a lăsat mâna jos și a început să râdă. Un râs sarcastic și dureros.
Și-a șters lacrima și privea undeva în gol. Nu știam la ce se gândea însă era prinsă în acele gânduri, până a spart liniștea.

—Nu am pentru cine și pentru ce să trăiesc. Toată viața mea am fost controlată, mințită și rănită. De ce să cred că poate o să fie altfel?

Ea dă din umeri și zâmbește sarcastic. Vocea ii era puțin răgușită iar ochii îi erau iar plini de lacrimi.

—De ce nu vrei să lupți? De ce vrei să scapi de probleme în felul ăsta? Dovedește că ești o lașă egoistă care se gândește doar la ea.

Ea râde pentru câteva secunde, apoi îmi zâmbește

—Ai dreptate, sunt lașă. În loc să fug de probleme, să cad, si să mă ridic, eu prefer doar să cad, știind că așa scap de ele, definitiv.

S-a oprit, a respirat, și a continuat

—Nu ai cum să înțelegi. Viața ta e una perfectă. Toată lumea te iubește și ai multe persoane lângă tine. Eu n-am pe nimeni. Mama mea a dispărut, tatăl meu e în închisoare, prietenul meu m-a mințit ani de zile, iubitul meu m-a părăsit când aveam nevoie de el, tu te-ai comportat ca ultimul om cu mine când chiar credeam că simți ceva. Toți m-ați ranit. Mi-ați smuls inima și m-ați lăsat nefericită, pe marginea prăpastiei. Tot eu sunt cea care e egoistă? Sau voi? Care v-ați gândit doar la voi. Doar la fericirea voastră. Doar la binele vostru.
Ai dreptate, sunt lașă. Și ce? Oricum nimănui nu-i pasă.

Brusc se întoarce înapoi cu fața la marginea clădirii, uitându-se în jos

—Mie îmi pasă pentru că te iubesc la dracu!

Însă a fost prea târziu. A surâs scurt și s-a aruncat, fiind prea departe s-o opresc.

—NU!

—NU!
Brusc m-am ridicat din pat, fiind tot transpirat.
Mi-am închis ochii și mai că era să plâng de fericire că totul a fost doar un vis.

Ușa s-a deschis, pe ea intrând o Maia super somnoroasă și îngrijorată.

—Hei. Ești ok?

Dau din cap și îmi pun un pahar de apă pe care-l înghit imediat

—Ai avut un coșmar?

—Mhm.raspund eu, în capul meu fiind doar imaginea Emmei pe marginea blocului.