JAMES

40. Emma

Priveam lacul de lângă spital și îmi ștergeam lacrimile din când în când.

Sunt pur și simplu stoarsă de energie și îmi doresc să mă trezesc și să-mi spună cineva că am avut un coșmar.

Îmi musc buza și-mi las capul în palme, începând să mă gândesc serios de ce viața vrea să-mi ia toate persoanele la care țin.

Simt o prezență lângă mine, ridicându-mi capul și încruntându-mă atunci când observ un copil ce se uita la mine insistent.

Îmi șterg lacrimile și îl privesc nedumerită

—Te pot ajuta cu ceva?

Copilul nu spune nimic. Își duce o mână la bărbie și își mută privirea de la mine, fiind probabil gânditor.

Rămân tăcută, așteptând să spună ceva.

Oare s-a pierdut? Sau nu știe să vorbească? Sau nu poate?

Decid să plec pentru că vreau să știu cum e James, însă copilul mă apucă de mână, întorcându-mi palma și analizând-o.

Am făcut ochii mari pentru că nu știam cum să reacționez, fiind destul de speriată de gestul copilului.

Mi-a atins cicatricea pe care parcă o căuta și mi-a lăsat palma din mâna sa, privindu-mă.

—Tu ești prietena lui James.

La auzul replicii lui m-am blocat, fiind complet pierdută la afirmația făcută de el,care culmea, era adevărată.

Nu am zis nimic pentru că nici nu știam ce i-aș putea spune, însă acest puștan mi-a întins mâna, zâmbind

—Eu sunt Mike.

M am uitat la mâna lui întinsă și din respect mi-am ridicat și eu mâna, acesta prinzându-mi-o și scuturând-o în semn de salut.

—Eu sunt -

—Emma.mă întrerupe el

Rămân iar blocată și nu mai știu ce să i spun.

—Ești foarte frumoasă. Pe patul de spital nu ti se observa așa bine frumusețea, însă timpul și-a făcut bine treaba. Acum înțeleg de ce James te-a iubit.

Roșesc toată atunci când micul puștan a început să-mi vorbească.

Îmi musc buza și-l privesc

—De ce spui că m-a iubit? James nu a avut niciodată sentimente pentru mine.zic zâmbind pal

Acesta râde și se așează pe bancă lângă mine

—Acum doi ani, când ai fost internată în spital, James era 24 din 24 lângă tine. Îi era teamă să nu te piardă Emma. Exact cum și mie mi-a fost teamă să nu-mi pierd marea iubire. Însă eu am pierdut-o, el nu. Știi, eu semăn puțin cu James. Mi-am dat seama cum e el și cum l-ai transformat tu, încă de atunci. Te-a iubit și poate că încă o face. Nu ți-a spus niciodată nimic? Despre ce simte?

Dau din cap negativ și râd în gândul meu că port discuția asta cu un copil de maxim 14 ani.

—În momentul ăsta ar putea să-mi zică și că ma urăște, doar să-mi zică ceva.zic eu într-un final, începând să plâng silențios lângă băiețel.

Acesta se încruntă, neînțelegând la ce mă refer.

Se ridică de pe bancă și se uită spre spital

—E acolo, nu-i așa?

Rămân surprinsă cât de repede a făcut legătura însă dau afirmativ din cap, și-l pot observa cum se agită lângă mine.

—Și o să fie bine? Emma? O să fie bine?

Îmi șterg lacrimile și doar pentru că m-a speriat reacția lui, o să-l mint cât de bine pot, deșii mi-e greu să vorbesc despre starea lui de parcă totul e ok.

—Da puștiule.zic zâmbind fals

—Minți.răspunde el, eu iar blocându-mă

Se așază lângă mine iar și privește lacul.

—Deșii am 13 ani, observ totul în jurul meu. Îmi dau seama când persoanele mint, îmi dau seama când lucrurile merg prost, îmi dau seama cum se simt persoanele. Pentru că eu asta fac, analizez.

Oftează, se uită la mine câteva secunde apoi iar la lacul sclipitor.

—Îmi dau seama că nici tu nu știi dacă o să fie bine. Îmi dau seama că îl iubești și că te afectează să-l vezi într-un spital.

Puștiul ăsta este cel mai ciudat și inteligent copil pe care l-am cunoscut vreodată.

Zâmbesc puțin, amintindu-mi că așa era și Louis. Era un ciudat inteligent, pe care l-am apreciat din toată inima mea.

Nu îi spun nimic puștiului, în schimb el mă ia în brate, zicându-mi că totul o să fie bine. O alta serie de lacrimi îmi cad pe obraji și mă rog în gând ca ce spune el să fie adevărat, ca mai apoi să-l strâng și eu în brate.

—Mulțumesc pustiule.

După alte câteva minute de liniște, acesta se ridică și privește iar spre spital

—Din păcate e prea târziu să mai merg să-l văd, însă mâine promit să-l vizitez. O să fie totul bine Emma! Ne vedem mâine.zice zâmbind ca mai apoi să plece, făcându-mi cu mâna

Îl salut și eu și rămân mai apoi iar singură, în gândurile mele.

La scurt timp apare și Melissa lângă mine. Se așează pe bancă și îmi pune un hanorac pe umeri, ca mai apoi să-mi las capul pe umărul ei și să suspin în tăcere.

—Nu vrei să mănânci ceva?mă întreabă ea la puțin timp

Dau din cap negativ și ea oftează

—Nici să bei apă? Cafea? Suc? Ceva?

—Nu, sunt bine.zic încet, fiindu-mi destul de greu să vorbesc.

—O să se facă bine Emma e un luptător.

Îmi ridic capul de pe umărul ei și o privesc. Nici nu vreau să-mi imaginez cât de umflată e fața mea de la plâns.

—Și dacă nu? Dacă n-o să fie bine Melissa? A suferit multiple traumatisme și nu a fost un accident ușor. E în comă de ore întregi și doctorii nu știu dacă o să poată să supraviețuiască. Ce o să se întâmple dacă n-o face? Ce o să fac eu Melissa?
Doi ani de zile am suferit în tăcere lipsa lui, însă cum o să trec peste absența lui totală?
Nu pot să mai pierd o persoană! Am pierdut toate persoanele la care eu am ținut Melissa. Nu pot să-l pierd și pe el. Prefer să nu vorbească cu mine sau să mă urască, decât să-l știu într-un cavou!

Incep să plâng tot mai tare la fiecare propoziție rostită. Mă durea. Îngrozitor. Mă durea să știu că poate din vina mea a făcut accidentul. Mă durea să știu că el poate pleca din viața mea pentru totdeauna. Mă durea să-l știu în patul ăla de spital.
Îl iubesc. Ok? O fac. Din ura purtată, am ajuns să îl iubesc cum nu am iubit pe nimeni.

—Îți dai seama că voiam să plec doar pentru că știam că la întâlnirea aia o să îi împărtășesc sentimentele și știam că ăla o să fie momentul când o să-mi distrug tot zidul construit cu anii? Am fost o lașă care voia să fugă de ceea ce simte și de cel pe care îl iubește, crezând că o să fie totul bine. Însă nu e nimic bine Melissa! Nimic!

Incep să îmi dau palme singură și să țip, fiind pur și simplu distrusă de situația asta.

Eram rănită cum nu am fost niciodată și simțeam că după ziua asta, nimic n-o să mai fie la fel.

Melissa m-a luat în brate strâns, eu începând să plâng la pieptul ei.

Sunt atât de recunoscătoare că îmi e alături deșii nu i-am fost cea mai bună și apropiată prietenă în ăștia doi ani.

Îmi simțeam pleoapele grele în timp ce eram sprijinită pe umărul Melissei, astfel adormind.

******