Vampire Love

73. Azilul

Emma POV

Erik: Ace, fă curat te rog și pune soluțiile înapoi
Ace: Dar-
Erik: Vorbim după, acum avem un musafir. zice zâmbind în colțul gurii în timp ce îmi întinde mâna.

Oh Erik... Am atâtea să-ți spun...

***

Erik: Nu pot să cred că m-ai găsit de una singură
Eu: De ce mă tot subestimezi? Așa făceai și înainte
Erik: Nu te subestimez. Sunt doar... O parte din mine știa că ești capabilă de asta dar nu credeam că ai și face-o
Eu: Dacă am o motivație bună, mut și luna
Erik: Știu. Și de asta mă întreb cum de chiar ai stat pentru atâția ani închisă acolo fără să scapi
Eu: Ți-am spus, am încercat. Și nu mai aveam mult și reușeam. Eram aproape de ieșire dar unul din vizitatori, cel mai probabil era mort de beat, a atras atenția asupra lui. Au venit mai multe gărzi și m-au prins, trântindu-mă înapoi în „camera" mea. 
Erik: Nu cred că ai renunțat de atunci
Eu: A păi n-am făcut-o. Locul meu nu era acolo și știam asta. Da, nu sunt perfectă, dar tot nu cred că meritam tratată în halul ăla. Am vrut să încerc la următoarea zi de vizită dar am aflat că au fost anulate din cauza mea. Era de așteptat așa că am încercat și altfel. 45 de încercări eșuate până am fost trimisă într-un loc pe care eu îl numesc „carcera"
Erik: De ce „carcera"?
Eu: Pentru că asta și era. Abia mai primeam mâncare, erau mai mult pastile și injecții care mi se administrau cu forța. Și-

Credeam că am uitat. Continuam să iau pastilele pentru a împinge în cel mai întunecat colț al creierului aceste amintiri. Să nu mă mai gândesc la ce mi s-a întâmplat. Dar nu pot. Vreau să îi spun dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă înec numai cu gândul la locul ăla. Și la poveștile auzite acolo... Poveștile Mirei... Știam că nu suntem la fel, ea chiar părea nebună, dar a fost mereu acolo cu mine...

Erik: Și...? spune în timp ce își trage scaunul mai aproape de mine. Ești bine?
Eu: Nu am bătut atâta drum ca să îmi plâng de milă, avem treabă. spun și mă ridic încercând să îmi dreg glasul.
Erik: Nu crezi că e cam târziu? 

Nu am venit nici eu de dimineață ce-i drept. Și până s-a întors și el a durat minim un sfert de oră. Plus timpul în care ne-am pus la curent unii pe alții cu ce ni s-a întâmplat în ultimii 19 ani... Mă uit la ceas și, cum bănuiam, era ora 22:17. 

Eu: Nu mă deranjează să lucrez toată noaptea. zic cu un zâmbet puțin forțat.

Nu e ca și cum somnul era o variantă mai bună. Și cu somnifere și fără, locul acela tot mă bântuie. Ori nu pot adormi, ori adorm și mă trezesc din cauza vreunui coșmar.

Erik: Ai nevoie de somn. Mai ales că nu ai fost vampir din totdeauna, ai nevoie de o metodă să te odihnești. Din ce mi-ai spus, nu prea pare să fi dormit.

Da, am nevoie de somn. Dar parcă somnul nu are nevoie de mine.

Eu: Tu poți pleca, eu mai rămân cu Ace.
Erik: Ace trebuie să stea la încărcat pe timp de noapte. Și sistemul de securitate nu va fi foarte fericit cu mișcări pe timpul nopții
Eu: Atunci oprește-l
Erik: Emma! 
Eu: Erik! 
Erik: Oricât de mult timp ar trece, tu tot încăpățânată rămâi, nu?
Eu: Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Cum ar fi sentimentul ăsta ciudat pe care îl am de ceva timp. Am venit aici nervoasă pe tine, gata de ceartă, și am ajuns să îți spun totul din viața mea... Din nou...

Erik: Facem așa, spune și respiră adânc încercând să îmi explice cu calm ce are de gând. Plecăm amândoi de aici și ne întoarcem mâine la prima oră să continuăm. Ok?

Mă uit lung la el prefăcându-mă că mă gândesc.

Eu: Nu cred că am înțeles prea bine, poți repeta te rog? zic cu un zâmbet inocent
Erik: Știi că nu îmi place să mă repet
Eu: Știu
Erik: Și eu știu că faci asta ca să mă enervezi, zice și zâmbește și el

***

Mă trezesc într-o cameră necunoscută. Clar nu era laboratorul și nici vreun hotel nu părea a fi. Încerc să îmi amintesc ce s-a mai întâmplat aseară dar e totul negru. Vreau să mă ridic dar simt o mână în jurul taliei care mă împiedică.

Erik: Unde te grăbești? întreabă cu o voce obosită, fără să își deschidă ochii.
Eu: La laborator. De ce nu îmi mai amintesc aproape nimic?
Erik: Eram pe cale să ajungem la un compromis dar deodată ai leșinat așa că te-am adus acasă

Ah da... pastilele... Am uitat că am decis să renunț la ele...

Eu: Mersi dar... umm...

Cum s-o spun... de ce împărțim un pat?? Nu că ar fi prima oară dar a trecut mult de atunci știi.

Erik: Ah, scuze. Cred că te întrebi de ce sunt și eu aici, nu? Inițial m-am dus în cealaltă cameră dar ai început să te agiți, părea că aveai un coșmar și m-am panicat. Am încercat să te calmez. Apoi tu m-ai luat în brațe și cred că am adormit.

Blestematul ăla de azil... și acum mă bântuie...

Erik: Ai visat despre spitalul ăla, nu? mă întreabă și se ridică, sprijinindu-se în coate, eu făcând la fel
Eu: Vis e un cuvânt prea frumos
Erik: Îmi pare rău..
Eu: N-am nevoie de mila nimănui, mersi. Acum hai mai repede la laborator, nu se face singur leacul.
Erik: De fapt, trebuie să mă duc la muncă. Ne vedem acolo mai târziu
Eu: Muncă? Nu ai pomenit asta până acum
Erik: Nu s-a ivit oportunitatea. Dar da, am o slujbă. Una la care deja am cam întârziat. Ai niște sânge în frigider dacă vrei, eu nu mai pot sta pentru masă. spune și își trece mâna prin părul meu, apoi se ridică și pleacă din cameră.