Vampire Love

59. Istoria se repetă

Y/N POV

Te voi găsi! Știu că o voi face! Nu îmi permit să te pierd...

M-am teleportat în prima pădure ce îmi vine în minte. Cea unde am aflat că nu își mai amintește de mine. Îi strigam numele. O dată. De două ori. De zece ori. Din ce în ce mai tare. Nimic. Foloseam și piatra cu o anume speranță. Tot nimic. Poate nu e aici. Așa că am mers la locul unde ne-am întâlnit pentru prima oară. Nu era extrem de departe așa că am alergat.

Fugeam ca o nebună. Miile de întrebări din capul meu nu mai încetau. Mă văzuse cu Kaleo? A înțeles ceva greșit? Are de gând să facă ceva greșit? E bine? Unde e? Nu știam. Nu știam nimic. Nimic în afara faptului că TREBUIE să îl găsesc. Ajung acolo. Pe drum îl tot strigam. Speriam păsări, animale, insecte. Nu îmi păsa. Doar el conta. Mă uitam în toate direcțiile. Cu sau fără piatră. Nu mai conta nici că era soare.

Și atunci văd. Lanul cu floarea-soarelui. Lucifer, doar n-o fi atât de nebun să se ducă acolo, nu? Stau să mă gândesc puțin dacă ar face asta dar dacă chiar ar fi făcut-o, nu mai era timp de pierdut. Așa că am alergat direct în lan. Soarele bătea puternic dar eu fugeam și strigam după el. Eram în mijlocul lanului, învârtindu-mă de colo-colo, cu puțină energie rămasă. Dar continuam să strig. Cât de tare puteam. Am vrut să mă teleportez la umbră, să iau o pauză și să reiau căutările după, dar eram secată de puteri și nu îmi mai puteam folosi nici magia și nici superputerile. Simt cum picioarele îmi cedează și fac contact cu solul, închizându-mi încet ochii și întunericul cuprinzându-mă.

Jk POV

Știți cum se spune, istoria se repetă. Chiar dacă nu sub aceleași circumstanțe.

Când mi-am auzit prima oară numele, credeam că îmi imaginez. Dar se auzea din ce în ce mai tare. Credeam că o și văd. Fugind prin pădure, țipând ca disperata. Din nou, credeam că halucinez. Nu avea motiv să o facă. Dar a făcut-o. Și o parte din mine nici nu e surprinsă. Când am văzut cât de agitate sunt și celelalte animale, probabil speriate de strigătele ei, am înțeles că e real și nu doar imaginația mea. Mă uitam după ea, urmărind sunetul strigătelor.

Și o văd. Fugind în mijlocul lanului de floarea-soarelui. Ce era în capul ei? Vrea să moară? Nu știu dar nu îmi pasă. Ea NU moare cât timp eu sunt aici. Am strigat după ea dar nu știu cât m-a auzit. Era destul de departe dar tot o urmăream. Am fugit după ea și o parte din mine credea că am ajuns prea târziu. Era deja pe jos când am ajuns-o. Am ridicat-o, ea începând deja să se dezintegreze, dar încercam să o protejez de soare cât puteam. Ca în ziua în care ne-am cunoscut. Dar de data asta și eu aveam arsuri destul de rele. Reușesc să o duc la umbră, puțin mai departe de lan.

Era foarte caldă. Ceea ce nu e deloc bine pentru un vampir. Voiam să îi fac vânt dar îi puteam agrava situația. M-am gândit să merg acasă și să iau unguentul pe care l-am folosit și prima oară, cum nu este destul de departe, dar nu voiam nici să o las singură. Dacă se trezea și se ducea IAR acolo? Și să fug cu ea iar nu ar fi fost bine. Mă simțeam nefolositor și nu îmi plăcea.

Tot ce voiam era să se trezească. Stătea cu capul în brațele mele și uitându-mă la ea, observ ceva la gâtul ei. A da, lanțul de la Kaleo... normal... L-am luat în mână să mă uit mai atent la el și era chiar frumos. Când i-am dat drumul am observat încă un lanț. Doar nu i-a dat două, nu? Îl iau și pe acela și realizez că este lanțul de la mine. Dar nu am mai apucat să i-l dau...

Sunt trezit din gândurile mele de către tușitul ei scurt. Se trezea. În sfârșit. Rănile se vindecaseră, ceea ce era destul de normal cum avem super-regenerare. Deschidea încet ochii.

Ea: V-visez? spune încercând să se ridice
Eu: Stai acolo. Știi că arsurile se vindecă mai greu
Ea: Deci chiar erai în lan
Eu: Nu. Eu eram chiar aici. Dacă eram acolo, nu te mai puteam salva
Ea: Cine credea că floarea asta nenorocită ne-ar aduce împreună?
Eu: Păi aș fi preferat să fi fost orice altă floare care să nu ne cauzeze moartea totuși
Ea: Nu poți controla soarta, spune și se ridică, așezându-se lângă mine.
Eu: Ce-a fost în capul tău?
Ea: Oh haide, s-au vindecat rănile, pot sta
Eu: Mă refeream la încercarea aia de sinucidere
Ea: Nu voiam să mor, voiam să te salvez
Eu: Ironic
Ea: De unde era să știu că tu erai aici?
Eu: Am strigat după tine
Ea: Credeam că strigi după ajutor
Eu: Totuși, de ce ai venit aici?
Ea: De ce ai venit TU aici?
Eu: Aveam nevoie de aer
Ea: Și de ce tocmai locul ăsta?
Eu: Pentru că aici ne-am cunoscut. Oarecum. Mai bine spus, tot aici te-am adus și prima oară după ce te-am salvat. Acum tu
Ea: Te căutam
Eu: Pe mine? Ce-ar zice iubitul tău despre asta?
Ea: Iubit? Ți-a afectat soarele creierul?
Eu: Kaleo!
Ea: Aaa, spune și începe să râdă
Eu: Amuzant
Ea: Amuzant e că tu crezi că e iubitul meu
Eu: Păi nu e?
Ea: Normal că nu!
Eu: Dar l-am văzut-
Ea: Cum îmi dă un lanț? E ca să nu o mai iau razna dacă rămân fără sânge cum nu prea sunt fana vânătorilor de oameni
Eu: Asta are sens
Ea: Și chiar dacă era adevărat... de ce te-a afectat așa tare încât să fugi așa? spune cu un anumit zâmbet viclean.

Fără să rup contactul vizual i-am luat în mână lanțul de la mine și m-am apropiat mai mult de ea.

Eu: Pentru că magia dragostei pe care ți-o port nu poate fi detectată nici măcar de această piatră...

Ochii ei erau de un roșu intens și i-am putut observa și colții înainte să își pună mâinile în jurul gâtului meu și să mă sărute cu poftă.

Scuzați eventualele greșeli gramaticale.