Vampire Love

74. Amintiri nu atât de dulci

Emma POV

Erik: De fapt, trebuie să mă duc la muncă. Ne vedem acolo mai târziu
Eu: Muncă? Nu ai pomenit asta până acum
Erik: Nu s-a ivit oportunitatea. Dar da, am o slujbă, una la care deja am cam întârziat. Ai niște sânge în frigider dacă vrei, eu nu mai pot sta pentru masă. spune și își trece mâna prin părul meu, apoi se ridică și pleacă din cameră.

Aștept să plece din casă și mă pun pe căutat. Asta pare a fi casa lui deci sunt șanse să fie aici. Asta dacă nu e la el. Dar de ce ar fi? E al meu până la urmă. Și el mi l-a furat. Mai mult sau mai puțin. Caut prin toată camera încercând să nu fac prea multă dezordine și într-un final îl găsesc. Vechiul meu colier cu fluture. Îl purtam tot timpul înainte, cât încă ne vedeam, dar în ultima zi în care ne-am văzut mi l-a luat fără să îmi dau seama. Așa că acum, îl iau înapoi. 

Bag colierul în buzunar, iau cheile lăsate de el înainte să plece, ies din apartament și mă îndrept spre lift. Acesta se deschide și iese o femeie în jurul vârstei de 25 de ani și se uită ciudat la mine.

Eu: Ne cunoaștem?
Ea: Emma?
Eu: Depinde cine întreabă
Ea: Sunt eu, Mira
Eu: Mira? Mira Devlin?
Ea: În persoană

Nu îi dau timp să mai spună ceva și o cuprind într-o îmbrățișare strânsă și lungă, aceasta urmându-mi exemplul.

Eu: Nu pot să cred că ești aici. Nu pot să cred că nu mai ești acolo. Nu trebuia să stai mai mult? o întreb uitându-mă în ochii ei. 

Nimic nu se schimbase și nu pot să cred cum nu am recunoscut-o înainte. Are aceleași flăcări în privire ca atunci când ne vedeam ocazional în curtea azilului.

Ea: Teoretic da, trebuia să mai stau aproximativ 2 ani dar după ce ai plecat tu, lucrurile au devenit plictisitoare și știam că dacă nu scap mai repede, nu o să te mai găsesc vreodată. Așa că am reușit să scap pe motiv de „bună purtare"
Eu: Cum adică să mă mai găsești?
Ea: Țin minte că spuneai ceva de locul ăsta și de persoana aia... cum era...
Eu: Erik?
Ea: Așa, Erik. Și cred că îmi amintesc destul de bine când ți-am promis că atunci când voi ieși te voi ajuta să-ți duci planul la bun sfârșit. Așa că iată-mă, ținându-mă de cuvânt. spune cu un mic zâmbet, vocea ei fiind la fel de plina de viață ca atunci.
Eu: Nu pot să cred că ți-ai amintit. Credeam că ai spus că încet îți pierzi memoria
Ea: Da, e adevărat, mai am pierderi de memorie și voi continua să dau vina pe azilul ăla blestemat pentru asta, dar din fericire am magia cu ajutorul căreia am reușit să mă opresc din a lua pastilele alea și să pun cap la cap frânturile de amintiri, ca niște piese de puzzle amestecate. Nu îmi aduc aminte chiar tot dar măcar nu mai am memorie de câteva minute.

O invit în casă și continuăm să povestim. Mi-a zis cum a reușit să mă găsească și despre cum era pentru ea la închisoarea aia de nebuni. Credeam că pentru mine a fost rău, dar eu am scăpat cu doar câteva vânătăi, o cicatrice și mai multe probleme mintale. La ea a fost mult mai rău. Chiar dacă era într-o camera exact ca a mea, cu pereți, tavan și podea din oglindă (care am aflat mai târziu că era falsă, pentru cei de pe cealaltă parte fiind de fapt un fel de geam). Mi-a spus că pierderea memoriei era datorită electroșocurilor pe care le primea creierul ei de fiecare dată când nu se conforma regulilor. Câteva „asistente", probabil aceleași care m-au lăsat și pe mine cu vânătăi, o legau și apoi o electrocutau până când, de cele mai multe ori, își pierdea cunoștința. Uneori începea să sângereze, cum am pățit și eu, iar ea și-a folosit propriile haine pe post de bandaje. Vorba vine „haine" că era doar un cearșaf cu câteva găuri pentru cap și mâini. Toate aveam aceeași costumație. Nu știu ce purtau băieții, dacă erau, când mă scoteau în curte erau doar fete în jurul meu. Nu îi dădeau mâncare pentru câteva zile bune după aceea și refuzau să vorbească cu ea orice ar fi, singurele sunete pe care le auzea fiind propriile țipete de disperare. 

Ea: Apoi ai apărut tu. Te-au pus în camera de lângă mine, cameră ce a fost goală tot timpul
Eu: De unde știi că a fost goală?
Ea: Dacă era cineva acolo înainte, sigur i-aș fi auzit plânsetele sau, ca și în cazul tău, strigătele. Tu erai prima mea interacțiune cu o persoană din ultimii ani. Și erai nouă, îmi puteai spune despre lumea de afară. 

Și așa am început să vorbim. Prin pereți. Eu îi spuneam despre viața de afară și ea despre cea de acolo, la ce să mă aștept. Am învățat din greșelile ei și ea din ale mele. Ocazional eram scoase afară în curtea spitalului să mai luăm aer proaspăt și să vedem cum arată soarele. Teoretic și pentru a conversa unii cu alții dar cum fiecare avea ca un fel de gardian personal și timpul petrecut afară era foarte scurt, cam toate preferam să ne bucurăm de lumea de afară din moment ce astfel de ieșiri erau numai o dată pe lună. Atunci am văzut câte răni are de fapt. Și atunci am înțeles că trebuie să fiu mai atenta la cum mă comport sau voi ajunge să îmi uit propriul nume, cum mai pățea și ea uneori. Nimeni nu venea să o viziteze și de multe ori m-am gândit dacă să îi spun lui Ethan despre ea sau nu. Nu voiam să întrebe prea multe din moment ce nu îi puteam spune despre condițiile deplorabile în care eram ținuți. Mereu era cineva care ascultă, ca și cum îți urmărește fiecare pas. Chiar dacă era doar o gardă la ușă și părea imposibil să audă conversația, o auzea. Mereu. Și dacă spui ceva ce nu trebuia să spui, o pățeai. Aveam cătușe la mâini mereu când erau zile de vizită și prin acele cătușe ne electrocutau atunci când nu le convenea ce spunem sau cum ne comportăm. Așa că mereu mi-am ținut gura. Deși de multe ori voiam să îi spun despre ea, poate voia să o cunoască și așa mai era și ea scoasă din camera ei de tortură. Și poate așa afla și el, de la ea, cum era de fapt aici...