Skipper

Capitolul 25

—Lilith.șuier slab după care bat o dată cu pixul în masă, nefiind tocmai încântat de prezența ei acum

—Am auzit despre Skipper. E bine?întreabă după care își împânzește lucrurile peste tot pe masă și pe spătarul scaunului

       Aprob și îmi văd de treabă pentru că începe cursul. Un sentiment de dezgust și vinovăție mă încearcă din ce în ce mai mult, din cauza ei. Am folosit-o. Nu am fost rău intenționat sau... nici măcar nu a fost ideea mea. Doar că puteam să pun capăt oricând, însă nu am făcut-o, am dat continuitate și acum când lucrurile s-au schimbat nu știu cum să mă comport. Nici nu aș vrea să mă comport în vreun fel, nu o găsesc pe Lilith genul meu absolut deloc.

—Vrei să ieșim mai târziu? Sunt aici dacă ai nevoie să vorbești cu cineva.

     Își pune mâna pe umărul meu stâng și mă blochez câteva secunde. Palma ei îmi strânge umărul ușor, ca și când ar vrea să îl maseze. Îi arunc o privire apoi mă uit la mâna ei și din nou la ea. Înțelege mesajul rapid și își retrage mâna.

—Apreciez asta, Lilith. Dar nu sunt tocmai în starea necesară să discut despre nimic.zic politicos

—Atunci aș putea să îți schimb starea.zice suav

    Ireal. Râd subtil. 

—Mersi, o să refuz.spun și o fixez cu privirea. Nu sunt Skipper, Lilith. 

     Cred că înțelege prea bine aluzia pentru că în momentul în care cursul s-a terminat și-a luat lucrurile rapid și a dispărut. Fără un rămas bun, pe bune, Lilith? O urmăresc până o pierd din vedere, mai apoi ies din sală și din clădire, mergând spre mașină. Nu mai am chef de cursuri, o să le recuperez altădată. Merg să văd cum e Skipper, decid fără să mă gândesc mai deloc. Urc la volan și pornesc motorul.

     Parchez din nou în fața spitalului și merg în același salon, doar că e gol. Lucrurile lui nu mai sunt aici. Ies și mă uit pe hol. Unde naiba ești, Skipper? Trec rapid pe hol, privind în treacăt în fiecare salon cu speranța că doar l-au mutat. Ajung într-o fundătură și mă văd nevoit să merg la recepție să întreb unde se află. Ajung acolo și aștept pentru că sunt câteva persoane înaintea mea. Bat din picior, devenind din ce în ce mai stresat și nervos. Nu-mi place că nu sunt anunțat când se întâmplă ceva cu Skipper, un gând destul de obsedat care mă sperie dacă mai stau mult să îl analizez. Mă opresc din a mă holba în jur, pentru că venise rândul meu la recepție. Însă ochii îmi fug undeva în stânga, două persoane cunoscute au ieșit dintr-o încăpere și într-un fel răsuflu ușurat.

—Domnule, vă pot ajuta cu ceva?mă întreabă a doua oară tipa de după mobilierul înalt

—Nu mai e nevoie.zic și părăsesc rândul

     Mama lui e aici, vorbește cu un doctor în timp ce el stă cuminte și se uită la ei. Nu îi pot vedea chipul pentru că stă cu spatele la mine, dar l-aș recunoaște oriunde. Părul lui creț stă în toate direcțiile de parcă abia s-a trezit după un somn bun. Ajung mai aproape de ei și parcă îmi simte prezența, se întoarce și pare că i-am luminat ziua. Face câțiva pași spre mine apoi mă îmbrățișează prietenește, deloc asemănător cu ziua de ieri. Sunt confuz, dar pe de altă parte mama lui ne analizează fiecare mișcare și îl înțeleg.

—În sfârșit. Te rog, scoate-mă de aici! Vreau acasă.șoptește disperat după care îmi dă drumul și zâmbește de parcă acele cuvinte nu au fost spuse niciodată

    Mă comport și eu normal, mă apropii de mama lui și o salut respectuos după care asist la conversația dintre ea și doctor. Privirea lui Skipper îmi face pielea să ardă, mă fixează timp de aproape un minut. Îl înțeleg că vrea să îi susțin plecarea acasă, cu mine, nu cu mama lui, doar că ar trebui să aibă mai multă răbdare. Mă încrunt la el și își dă imediat ochii peste cap. Când ne întoarcem capetele spre cei doi se pare că eram sub supraveghere. Doctorul pleacă, iar noi mergem în încăperea în care se află recepția și ne așezăm pe canapea, iar mama lui pe un fotoliu. Aș vrea să mă pot crede pe mine când spun că reușesc să o conving că Skipper o să fie bine dacă rămâne aici, doar că i-am trădat încrederea. Nemernicul de lângă mine nu o să poată să contribuie cu nimic la convingerea ei, lucru care mă scoate în dezavantaj. Începe să bată din picior, nu l-am mai văzut făcând asta pâna acum. Mă las pe spate și îi privesc pe cei doi. Mama lui își retușează machiajul în oglinda fardului, iar el o privește stresat. Știu cât de multă influență are asupra lui, dar știu și cât de mult îi alintă, cu toate astea e dificil să înțeleg relația dintre cei doi. Îmi lovesc genunchiul de al său și tresare subtil. Se întoarce spre mine, mă privește după care se întoarce spre mama lui, îi ia fardul din mână apoi îl închide și îl lasă pe masa dintre noi. O să fie interesant de aici. Îmi pun cotul pe brațul canapelei după care îmi sprijin fruntea de palmă și sunt privit de mama lui imediat.