Skipper

Capitolul 29

    -următoarea zi-

       Termin programul de lucru și mă rdic de la birou după care mă întind. Aud zgomote aproape insesizabile, s-a întors. Ieri a fost una din acele zile ciudate, era supărat pe mine și abia atunci am avut ocazia să îmi dau seama că Skipper e până la urmă un om care are conștiință și simte lucrurile ca un om normal. Nu am avut ce să îi răspund reproșurilor, mi-am înghițit orice frază sarcastică ar fi vrut să iasă la iveală menită să mă pună pe mine cu un nivel deasupra lui. Am fost prost, mult timp. Doar că poate până la urmă eu sunt cel care nu e pregătit să aibă o conversație serioasă cu Skipper despre ceea ce se întâmplă între noi. Aud ceva lovindu-se  de ușa mea, a fost doar un sunet micuț. Deschid și ne uităm unul la altul. Ceva alunecă de pe clanță și cade pe podea. Mă uit în jos și văd cheia mașinii.

—Scuze de întârziere.mârâie și pleacă spre ieșire

        Iau telecomanda și mă întorc în cameră. Arată ca nouă, nici nu mă așteptam la altceva din partea lui. Cred că o să ies și eu în seara asta, cu toate că nu ar fi o idee bună ținând cont că mâine trebuie să merg la muncă în persoană. 

-mai târziu-

      Apăs butonul noii chei și ușile se deblochează, superb. Trebuia să îi cer și bani pentru spălătorie, am ajuns să mă gândesc cu ajutorul unui ''eu materialist'', în timp ce eul meu rațional urlă că tot ce facem acum e să ne distragem atenția de la propriile sentimente și gânduri care ne leagă de Skipper. Aș face orice numai nu să vorbesc cu el despre ... noi. Pornesc mașina spre naiba știe unde, vreau doar să nu mai simt presiunea de acasă, între patru pereți care parcă strigă la mine că tot ce fac e greșit. Prima oprire o fac la spălătorie, rotesc de volan spre dreapta după care parchez mașina și merg să îmi cumpăr niște jetoane. 

       Douăzeci și ceva de minute mai târziu sunt iar pe șosea cu muzica răsunând încet în boxe. Orașul e surprinzător de liber, ceea ce mă bucură, dar nu suficient cât să rup pedala de accelerație la fiecare culoare roșie a semaforului. Nu am fost niciodată un împătimit al vitezei, nu sunt un teribilist. Sunt una dintre cele mai neinteresante și plictisitoare persoane, una care nu riscă și nu câștigă. Vreau lucrurile la sigur sau nu le mai vreau deloc. Văd picăturile de apă cum se adună pe parbriz și ștergătoarele merg în continuu. Cu cât avansez pare că am intrat sub un nor de ploaie și vozibilitatea devine din ce în ce mai îngreunată. Verific unde ma aflu apoi rotesc de volan și intru pe o străduță lăturalnică. Parchez cât mai aproape de intrarea în bloc apoi îmi fac curaj să ies. Nu știu cât de bună e ideea de a veni aici fără să anunț, dar cred că voi afla în câteva momente. Iau tot ce am nevoie apoi ies și alerg până la ușa blocului și ploaia îmi trece prin haine de o simt pe piele. Intru în bloc și îmi scutur capul de parcă sunt un câine. Părul mi se duce în toate direcțiile, iar blugii mi s-au lipit de picioare și sunt incredibil de reci. Urc scările, apoi ajung în fața ușii. Sun de câteva ori în timp ce verific ceasul, nu e atât de târziu să cred că doarme. Bat pasul pe loc, se aude un tunet puternic apoi mă întorc și privesc pe ferastra de pe scara blocului. Eu chiar mi-am dus mașina în spălătorie ca să ajungă acum prin ploaie? La naiba! Mai apăs o dată pe sonerie și aud o ușă care se descuie, dar nu e cea la care sun acum. Ușa din stânga se deschide și tipa se uită la mine și tresare când aude alt tunet.

—Faith nu e acasă.spune cu o urmă oarecare de regret

—Fir-ar.mârâi

      Acum chiar aveam nevoie de ea să facă treaba aia de terapeută sau doar să stea cu mine să asculte cum îmi pierd mințile.

—Ești în regulă?

      Mă surprinde faptul că mă întreabă asta, dar nu mai mult ca faptul că încă stă la ușă și mă privește.