Skipper

Capitolul 38

         Conduc de mai bine de două ore și Skipper nu scoate niciun cuvânt. Sper că regretă alegerea asta, pentru că eu deja o fac. Încep să văd spitalul, o clădire gri, înaltă, cu multe ferestre pe care scrie spital. Bineînțeles. Parchez prin zonă și cobor. Telefonul sună din nou și răspund instant.

—Am ajuns, acum merg să îl caut.zic și de la capătul celalalt aud un răspuns vag apoi închide

        Îl bag înapoi în buzunar și Skipper se uită la mine tăcut. Simt cum o să răbufnesc în lacrimi, de nervi și de ciudă pentru că ce simt eu legat de bătrânul ăsta e doar ură. Mergem spre spital și mă opresc la recepție.

—Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta?spune tipa așteptând 

      Mirosul de spital și haosul de aici mă năucesc de cap. Vreau să ies, să închid telefonul și să îl arunc atât de tare încât să se facă bucăți mici irecuperabile. 

—Emir Madsen, a fost adus aici? A suferit un infarct.spun și deja simt cum mi se face pielea de găină

—Un moment, vă rog.

       După fața lui Skipper e clar că nu mai știu să îmi ascund stările nici pe jumătate la fel de bine ca până acum.

—Da, este aici. Sunteți rude?

—Sunt fiul lui.mormăi privind peretele din spatele ei

      Habar nu am ce a spus despre starea lui, mi-a dat un bilet cu camera în care se află și câteva indicații cum ajung acolo și numele doctorului care are grijă de el. Urcăm în liftul pe care ni l-a arătat că duce unde avem nevoie și apăs pe numărul 8.

—Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu tatăl tău, Juno. Sunt sigur că o să se facă bine...

     Eu sper să te înșeli. Îl ignor. Ies din lift și caut salonul de pe foaie. Merg de-a lungul holului încet, sperând să nu trebuiască să intru să îl văd. Încerc să prelungesc momentul ăsta la nesfârșit dacă s-ar putea. Mă opresc în fața salonului și ușa e deschisă. Îl văd. Zace într-un pat alb, conectat la niște aparate care bipăie în continuu. Ritmul cardiac pare să îi fie normal. Ce nenorocit. Nici măcar un infarct nu poate să îl omoare. 

—Sunteți rudele lui?

    Mă uit în stânga și văd în ceață. Îmi pun mâna dreaptă pe ochi încercând să scap de lacrimi, în acest timp îl aud pe Skipper spunând că da. Îmi revin la normal în scurt timp și mă întorc spre doctor.

—În acest moment tatăl dumneavoastră este în afara oricărui pericol, însă va trebui să îl mai ținem câteva zile sub supraveghere pentru a vedea cum reacționează la medicamente și...

     Nu mai aud nimic. O să fie bine, normal că o să fie bine. Doctorul continuă să ne spună despre situația lui, ce a cauzat infarctul și de ce. De parcă asta mă interesează pe mine. După câteva minute ne spune că dacă dorim putem intra și pleacă. Îi dau mesaj lui Mickey că e bine, drept răspuns îmi spune să rămân aici până ajunge. Mă așez în salonul de așteptare pe o canapea și Skipper se așează în fața mea.

—Nu vrei să mergi să îl vezi?întreabă pe un ton stins

—L-am văzut îndeajuns.

     Prea mult chiar.

—E tatăl tău, Juno...

—Taci, Skipper! Dacă mă vezi plângând acum nu e pentru că e el într-un pat de spital!

         Se face liniște în tot salonul și mă las pe spate și șterg alt rând de lacrimi. Sper să ajungă mai repede. 

       Au trecut vreo 40 de minute și îmi vine să mor aici. Mă ridic în picioare și încep să mă mai plimb, ajung din nou în fața salonului său și mă retrag rapid pentru că e treaz. Fac pași aiurea pe hol apoi mă opresc pentru că îi văd venind. Cei trei crai de la răsărit în sfârșit și-au făcut apariția. Probabil sunt pe drumuri de ore bune, dar m-au obligat să vin aici înainte. O manipulare totală. Zuri iese din rândul lor și vine rapid spre mine și mă îmbrățișează.