Mysterious Love (Luke Hemmings)

40. Un cadou cu importanță

Deci vreau să fac un anunț, l-aș fi pus la urmă, dar nu știu dacă citește toată lumea nota autorului așa că zic aici și dacă nu o citiți nici pe asta va fi în dezavantajul vostru. Nu vreau să fiu rea însă vă rog să terminați cu comentariile gen: "Genial! Next!" sau doar "Next!!!" sau "Când pui next?" Nu mă mai presați cu next-ul pentru că eu tot când am chef îl voi pune și dacă mai văd comentarii de genul riscați să îmi iau o mică pauză pentru că e aproape finalul anului școlar și eu am o grămadă de treabă. Scriu când am chef și când pot, o fac din plăcere. Deci sper să nu vă supărați, dar dacă aveți de gând să comentații chestii ca cele de mai sus mai bine nu o mai faceți, când vă întreb cum vi s-a părut eu sper la o părere, dar dacă vă simțiți că trebuie să spuneți ceva și ziceți de next mai bine nu.

Așa, gata sper că ne-am înțeles și acum spor la citit:

Privesc spre geam la miile de fulgi de zăpadă ce coboară ușor din cer și aterizează pe pământul rece și înghțat. De obicei privitul la ninsoare mă calmează și mă deconectează, însă acum nu e așa, toată ziua am fost stresată, nici nu știu ce am făcut la examen, mi-am propus să fiu calmă atunci când îl voi vedea pe Liam, însă totul s-a dus naibii în momentul în care a venit la mine și Sophia cu un zâmbet triumfător și ne-a salutat pe amândouă de parcă uitase ce i-a făcut lui Luke cu mai puțin de 24 de ore și apoi a plecat, am început să fierb de nervi. Bineînțeles că nu i-am zis Sophiei de incident și nu știu dacă o voi face, am fost atât de proastă, puteam jura că Liam nu ar răni nici măcar o muscă și a făcut ce a făcut și nici nu pare că ar regreta, e atât de prefăcut, Doamne, probabil va fi avocatul diavolului când va termina facultatea. Și pe lângă asta avionul părinților mei trebuie să aterizeze din moment în moment și nu știu ce le voi zice legat de cina cu iubitul, trebuie să mă gândesc la o scuză bună până vineri. I-am întrebat dacă vor să vin să-i iau de la aeroport, deși în realitate nu-mi doream să merg să-i iau, au zis nu, și-au închiriat o mașină pentru că nu vor să stea după mine dacă cumva vor avea nevoie de mașină, oare care e scopul lor adevărat pentru care au venit aici?

Vreau să văd cum se mai simte Luke, însă nu știu ce să cred după ce mi-a zis aseară, m-a alungat de nu știu câte ori și nu sunt cârpa nimănui așa că probabil dacă voi merge acum la el sau îl voi suna să văd cum se simte toată imaginea de fată careia nu-i pasă se va duce pe apa sâmbetei, dar naibii că vreau să văd cum se simte și nu pot să nu mă simt vinovată pentru bătaia pe care a încasat-o de la Liam, a fost atât de rapidă încât nici nu am avut timp să reacționez, știam că a făcut cursuri de box, dar nu mă așteptam că știe să bată în halul ăsta.

-Hope!

E bunica, cred că au ajuns ai mei, o să ne distrăm așa de tare săpatămâna asta, nu au spus cât stau, dar nu-i văd să stea de parte de Los Angeles prea mult timp, cel puțin mama știu sigur că urăște Denver-ul cu toate că e un oraș imens mereu a visat să plece în L.A., să scape de locurile ei natale și cu toate astea nu a avut nici măcar o problemă în a mă trimite aici și a uita de mine, îmi amintesc și acum momentul în care s-a descotorosit de mine ca și cum aș fi fost un lucru nefolositor.

*Flashback*

-Hope, am o veste minunată!

Spune mama în timp ce dă buzna în camera mea.

-Nu-mi spune că iar te smiorcăi!

Mă apotrofează în timp ce-și aranjează gulerul cămășii albastre înflorite.

-Pleacă și lasă-mă!

-Nu poți să plângi toată ziua și să nu ieși din camera ta!

-Uite că pot!