Mysterious Love (Luke Hemmings)

11. Nu vreau la spital!

  Seara a venit destul de repede, majoritatea timpului am dormit şi m-am uitat la televizor, piciorul m-a mai lăsat puţin, nu mă mai doare aşa tare, nu m-am mai uitat la el pentru că mi-e frică că poate arată mai rău, Alex m-a sunat şi mi-a zis că va ajunge cât de curând. Între timp eu mă mai îndop cu nişte floricele de porumb în timp ce mă uit la un serial poliţst, mâine nu merg la facultate dată fiind condiţia mea de acum.

Un ciocănit în uşa de la camera mă distrage de la serial, probabil că este Alex, opresc televizorul şi îi zic să intre. Uşa se deschide puţin şi din spatele ei apare un ursuleţ de pluş, de mărime medie, era pufos şi roz. Ce naiba? Cine are chef de glume?

-Cine-i?

Din spatele uşii apare Liam cu ursul, o cutie cu bomboane şi un buchet de flori multicolore, asta e ciudat, zici că sunt la spital şi că am făcut cine ştie ce operaţie dificilă şi mai aveam puţin şi muream, dar am scăpat în ultimul moment şi acum toată lumea se bucură.

-Slavă Domnului că eşti bine!

Izbucneşte Liam, ce naiba a păţit? Nu apuc să zic nimic că vine spre mine şi mă ia în braţe, strângându-mă destul de tare.

-Liam, ce naiba ai? Nu am nimic, sunt bine.

Însă acesta tot strâns mă ţinea.

-Liam, mă sufoci!

Nici de data aceasta nu a avut nicio reacţie aşa că hotărăsc că e timpul să iau măsuri:

-LIAM!

Am urlat cât de tare am putut şi în momentul ăla Liam mi-a dat drumul, s-a depărtat puţin de mine şi a mormăit un scuze.

-Ce-i cu tine aici?

-Am venit să văd dacă eşti bine!

-De ce nu aş fi?

-Păi te-ai lovit la picior!

-De unde ştii?

-Păi m-a sunat Sophia şi mi-a spus, a zis că a vorbit cu ţine.

-Da, aşa e, credeam că poate să-şi ţină gură...

-Nu a făcut-o cu intenţie rea, a crezut că e bine să ştiu şi să fiu alături de ţine.

-Din câte ştiu eu suntem despărţiţi!

-Haide, Hope, a fost doar o simplă ceartă!

-Serios? Pe lângă faptul că te-ai comportat că un dobitoc, m-ai şi lăsat acolo, singură, într-un club, la 11 noaptea!

-Eram nervos!

-Şi eu nu eram sau ce?

-Nu, dar...

-Niciun dar, mai bine ieşi!

-Ce? Nu!

De ce nu poate pur şi simplu să se care dracului din camera mea? Cearta ne este întreruptă de intrarea lui Alex, acesta părea vizibil stânjenit că a nimerit în mijlocul unui conflict.

-Umm... eu cred că mă întorc când terminaţi.

-Ooo, perfect, acum înţeleg de ce te comporţi aşa, ai un nou iubit! Felicitări, să va ţină!

Ok, Liam chiar e cretin.

-Alex, nu e nevoie să pleci, Liam tocmai pleca! A... şi să va fac cunoştinţă, Alex, el e Liam fostul meu iubit şi Liam, el e Alex, viitor doctor şi cel care se ocupă de glezna mea! Acum, Liam, ai putea să te retragi.

-A fost o prostie că am venit aici! Nu ştiu ce a fost în capul meu...

Zicând acestea s-a uitat o dată urat la Alex şi a trântit uşa de la cameră, câteva secunde mai târziu am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se.

-Cum mai e glezna?

-Binişor.

-Te mai doare aşa tare?

-Nu, mi-a mai trecut puţin.

-Ok, atunci să vedem.

S-a dus către piciorul meu şi a desfăcut bandajele, faţă lui nu pare prea promiţătoare.

-Hope?

-Da?

-Cred că ar trebui să mergi la spital.

-Cred că glumeşti!

-Dacă asta ţi se pare ţie o glumă...

M-am uitat la glezna mea care acum era mult mai umflată şi culoarea roşiatică pe care o avea acum câteva ore devenise un mov pal, însă am o vagă impresie că până mâine dimineaţă va fi un mov destul de închis, însă tot nu vreau să merg la spital.

-Dar nu arată chiar aşa rău.

Încerc să mă scap cumva.

Alex doar pufni şi zise:

-Bună glumă, trebuie să mergi!

-Dar nu vreau la spital!

-Te comporţi că un copil mic!

Asta e, nu e vina mea că mi-e frică de spitale, Alex nu a mai zis nimic şi a ieşit din cameră. În scurt timp a intrat bunica.

-Hope!

-Ce?

-Trebuie să mergi, poate ţi-ai luxat glezna.

-Dar nu vreau.

-Trebuie.

-Ştii foarte bine că nu pot, nu mai pot intra în spitale de atunci, mi-e frică.

Lacrmile încep să-mi curgă pe obraji, panica pune stăpânire pe mine şi fără să vreau retrăiesc acele momente.

*Flashback*

Deschid ochii greoi şi simt o durere de cap, văd totul în ceaţă, aud bipaitul anumitor aparate şi suspinele cuiva, ba nu, sunt mai multe suspine. Unde sunt şi ce s-a întâmplat? În sfârşit încep să văd totul mai clar, sunt într-o camera de spital, cum am ajuns aici? În mâini am mai multe branule şi diverse aparate conectate de mine. Am o jumătate din mâna dreapta bandajată şi abia dacă o simt, pe corp mi se pot vedea diferite zgârieturi şi vânătăi. Lângă patul meu este bunica care stă şi plânge, Diana este la fel şi puţin mai încolo este mama care pare îngândurată, dar şi furioasă, se pare că niciuna nu a observat că m-am trezit.

-Ce s-a întâmplat?

Întrebarea mea este mai mult o şoaptă, însă toate m-au auzit şi şi-au întors privrea cartre mine.

-Acum nu-ţi mai aminteşti sau ce?

Vocea mamei este dura, ce am făcut? Deodată îmi amintesc de ceva şi le întreb:

-Unde este?

Nimeni nu îmi spune nimic, ridic tonul şi întreb din nou:

-Unde este?

-Hope...

Începe Diana să vorbească.

-El..

-Nu mai este.

Ce? Nu! Ce tocmai a zis? Evenimentele care m-au adus aici mi se derulează încă, încep să plâng şi tot ce reuşesc să scot este un urlet de durere:

-Nuuu, nuuuu, nu se poate, nu cred, nuuu! De ce eu?

*End of flashback*

-Hope!

Bunica mă zguduie puţin după care mă ia în braţe.

-Gata, linişteşte-te, a trecut..

În camera revine Alex:

-Haide, Hope, trebuie să mergi, nu mă fă să te iau cu forţă!

După întâmplarea aia am jurat că voi face orice că să nu mai ajung vreodată într-un spital şi nu pot să renunţ acum.

-Bine, tu ai vrut-o!

În acele moment intervine bunica şi zice:

-Alex, eşti un băiat minunat, ai făcut tot ce ai putut, îţi mulţumesc că i-ai acordat primul ajutor lui Hope, însă o să am eu grijă să meargă la spital, mai am ceva de discutat cu ea. Îţi promit că Hope o să îţi spună cum se mai simte.

-Ok, atunci am plecat, să ai grijă de tine, Hope, mai vorbim!

-Bine, pa!

Alex a părăsit încăperea şi acum am rămas doar eu cu bunica. Pleacă de lângă mine şi se duce la dulap, scoate o geantă sport medie şi o întreb ce face.

-Păi te duci la spital, bagajul pentru spital.

-Dar, bunico!

Nu a mai spus nimic şi după ce a terminat bagajul s-a îndreptat spre uşă şi înainte să iasă  s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

-Deci de bunăvoie nu mergi?

-Nu.

După asta a ieşit din camera. Oare ce pune la cale? Ştiu că nu se lasă uşor, aşa că cu siguranţă plănuieşte ceva. Decid că mai bine îmi iau Ipad-ul din sertar şi îl pun în buzunar, măcar atât să am cât voi stă acolo, totuşi sper să nu fie mult timp şi poate îmi va aduce bunica nişte cărţi. Ies din gânduri când apare bunica şi în spatele ei este Luke. Stai! Ce caută Luke aici?

-Ce cauţi aici?

Mă uit destul de urât la el, în cap îmi apare scena în care aproape ne sărutăm.

-Eu l-am chemat!

Răspunde bunica în locul lui.

-De ce?

-Pentru că tu nu voiai să mergi de bună voie la spital şi oricum eu nu puteam să te duc până la maşină şi stai că nici nu avem maşină că eu nu mai conduc şi tu nu poţi, deci l-am rugat pe Luke.

-Nu am nevoie de ajutorul tău!

Mă uit cu o privire de gheaţă la el şi tonul a fost la fel.

-Hope! Nu fi nepoliticoasă! Băiatul avea musafiri şi ar trebui să-i fi recunoscătoare că a acceptat să ne ajute.

Sigur că da, a renunţat să şi-o tragă cu una, mare chestie, are toată noaptea la dispoziţie.

Nu spun nimic, îl văd pe Luke cum se apropie de mine şi mă ridică uşor în braţe, în stilul miresei.

-Wow, piciorul ăla chiar arată rău, cum să nu vrei să mergi la spital?

Nu-i răspund, însă îmi dau ochii peste cap.

Luke coboară scările cu mine în braţe, iar bunica era în urma mea cu lucrurile mele. Maşina era parcată în faţă casei, Luke deschide uşor portiera şi mă aşează înăuntru, bunica urcându-se în faţă... deodată îi sună telefonul, răspunde şi faţa pe care o are nu pare să arate nimic bun.

-Buni, ce ai păţit?

-Îl şti pe fratele meu, unchiul Sam?

-Da, ce-i cu el?

-Păi nu ştiu ce are şi m-a chemat de urgenţă la el...

-Nu te duci, nu?

-Păi...

-Şi pe mine cui mă laşi?

-Păi te poate interna Luke şi după...

-Nu! Dacă e aşa nu mai merg la spital!

-Haide, Hope, nu-ţi fac nimic!

-Off, bine.

Bunica a ieşit din maşină şi a chemat un taxi, în timp ce Luke a pornit. Drumul a fost unul tăcut, foarte tăcut, până când Luke s-a gandit să strice liniştea asta armonioasă:

-Cum ai reuşit să te loveşti?

-Nu-i treaba ta!

I-o răspund tăios.

-Ce ţi-am făcut de îmi vorbeşti aşa?

Prefer să nu-i răspund.

-Hope, te-am întrebat ceva.

-Păi pur şi simplu nu te vreau în preajma mea.

-Serios? Ce ciudat, ieri făceam prăjituri împreună şi astăzi...

-Tu te-ai băgat peste prăjitura mea! Ai venit la mine în casă!

Cearta ne este oprită în momentul în care Luke opreşte maşina, am ajuns la spital.

Iese din maşină şi da să îmi deschidă uşa şi să mă ajute, însă eu mă feresc, fortandu-mi glezna şi ridicându-mă în picioare şi mergând, nu apuc să fac nici doi paşi că simt cum mă prăbuşesc, aştept contactul cu pământul, însă acesta nu mai vine. Luke mă prinsese şi acum stătea aplecat desupra mea, feţele noastre erau la mai puţin de 5 centimetri una de cealaltă, atunci Luke a zis:

-Ok, eu m-am băgat peste tine la faza cu prăjitura, dar de sărut ce zici? Aproape sărutul nostru, recunoaşte că ţi-ar fi plăcut şi în momentul de faţă dacă te-aş săruta ai fi mulţumită.

Sunt în stare de şoc, de ce a pomenit despre asta? Îmi adun toată puterea că să-i zic:

-Ai vrea tu! Dacă aş fi vrut am fi fost împreună de mult!

Luke nu mai zice nimic şi mă ridică, luându-mă de după umeri şi mergând spre intrarea spitalului.

În spital era o aglomeraţie de nedescris, peste tot pacienţi şi doctori, la un moment dat au apărut doi oameni răniţi destul de grav, din ce am înţeles avuseseră un accident de maşină, pentru câteva secunde am avut un sentiment de panică şi nişte amintiri îmi revin în memorie, însă le alung cât de repde pot. După vreo zece minute de aşteptat, timp în care Luke s-a certat cu vreo trei asistente a venit cineva şi la mine şi m-a dus la urgenţă. A trebuie să fac o radiografie şi să mai aştept puţin până se află rezultatele. În tot acest timp Luke nu a zis nimic, oare l-am supărat? Dar el a început, vreau să îi zic ceva, însă în momentul acela apare doctorul:

-Domnişoară, piciorul dumneavoastră arată bine, nu aveţi nici măcar o fractură, însă v-aţi lovit destul de puternic, vă recomand să staţi în pat câteva zile, poate chiar o săptămâna şi să nu va forţaţi piciorul, puteţi pune puţină gheaţă şi eu o să va dau nişte medicamente care va vor face  durerea mai suportabilă.

-Am înţeles, mulţumesc mult, domnule doctor.

După încă vreo zece minute am ieşit din spital şi Luke îmi zice:

-Acum că nu ai nimic poţi să te duci singură acasă.

Are glume în program sau ce?

-Ce ai zis? Nu ai auzit ce tocmai a zis doctorul? Nu am voie să-l forţez.

-Poţi lua un taxi.

S-a depărtat şi mai mult de mine în timp ce eu mă ţineam de un stâlp. S-a dus la maşină, a deschis-o, a intrat în maşină şi a pornit maşina. Ăsta e un coşmar.

-Luke!

Urlu cât de tare mă ţin plămânii.

Luke întoarce maşina, ajunge în dreptul meu, lasă geamul în jos şi începe să râdă 

-Nu mai râde!

-Nu am cum! Ai început să urli că o descreierată, tu chiar ai crezut că te-aş fi lăsat aici?

Ok, acumcă o zice el pare stupid.

Se da jos din maşină şi mă ajută să urc. Cum se apropie de mine nu mă pot abţine şi îi dau două pe spate.

-Au, pentru ce a fost asta!

-Pentru că eşti un cretin!

Tot drumul a râs pe seama acestui lucru, unde l-am găsit?