Mysterious Love (Luke Hemmings)

13. Confesiuni

  Săptămâna a trecut relativ repede, Sophia a venit în fiecare zi la mine şi mi-a adus cursurile, spunându-mi ce s-a mai întâmplat, cum decurge relaţia ei cu Jhon şi mereu îmizicea de Liam şi că îi lipsesc şi să ne împăcăm şi altele, probabil ne vom împacă, încă nu ştiu. Amber a mai fost la mine de vreo două ori şi Alex m-a vizitat regulat văzândcum îmi mai e glezna. De pampalaul de Luke nu am mai auzit nimic şi sper să nici nu mai aud, a tot dat petreceri, dar am încercat cât de tare pot să ignor muzica.
Astăzi, în sfârşit pot să mă duc la cursuri, m-am trezit devreme şi am început să mă pregătesc, după cursuri mă voi întâlni cu Amber şi vom merge la cumpărături aşa cum i-am promis.
M-am îmbrăcat lejer, o pereche de blugi bleu deschis, un tricou alb şi pe deasupra o geacă din piele neagră şi în picioare converşii mei negri. Nu am voie să port tocuri şinici pantofi incomozi, deci tenişii sunt perfecţi. Nu m-am dat decât cu rimel şi mi-am prins părul într-o coadă de cal. Cobor jos, îmi iau la revedere de la bunica şi mă duc în garaj pentru a ajunge la maşină, nu voi mai putea merge prea mult pe jos pentru o perioadă.
Descui portiera de la Mini Copper-ul meu negru cu alb, întru în maşină, îmi pun geantă pe locul din dreapta şi mă fac comodă în scaunul cu husă din piele crem. Poate ar trebui să mai merg şi eu cu maşina din când în când, e super confortabilă, însă mie îmi provoacă un uşor discomfort. Pornesc motorul şi dau drumul la radio.
Drumul a fost unul scurt, am ajuns în vreo zece minute, în faţă facultăţii erau Sophia şi Jhon care par mai îndrăgostiţi că niciodată, îi salut şi merg mai departe, nu vreau să le stric momentul. La un moment dat în faţa mea apare Liam.
-Hope!
-Liam!
Spun sarcastică.
-Nu ai idee cât de mult mă bucur că eşti bine, mi-am făcut atâtea griji, mi-am dat seama că sunt un prost şi că nu pot trăi fără tine, eu chiar te iubesc, Hope şi vreau să ne împăcăm.
M-a lăsat fără cuvinte, nu ştiu ce să-i zic, în niciun caz nu mă aşteptam la o declaraţie de genul.
-Liam, eu... nu ştiu... am nevoie de timp să mă gândesc.
Îl văd puţin dezamăgit şi hotărăsc că e timpul să mă retrag, nu fac nici doi paşi că simt cum cineva mă trage de braţ şi mă întoarce către el, este Liam, acesta îşi preseazăbuzele de ale mele, sunt surprinsă de gest, însă nu-l refuz. În acest moment realizez că poate eu şi Liam mai merităm o şansă, poate că în tot acest timp mi-am dorit că Liam să aibă mai mult tupeu şi se pare că acum îl are.
După ce ruperm sărutul îi zic:
-Ştii ce? Cred că ai dreptate, ar trebui să ne împăcăm.
Şi îl sărut din nou. Acest lucru mi-a adus aminte de ceva.

*Flashback*

Nu mai vreau să-l văd câte zile am, m-am săturat de el şi de tot ce simt pentru el, dacă aş putea da timpul înapoi aş face-o, pe cine păcălesc? Nu aş face-o, clipele alea au fost prea frumoase.
Acum stau pe treptele din faţă casei şi plâng că proasta. Văd o maşină cum opreşte în faţa casei, este el, mă ridic de pe trepte şi vreau să întru în casă, însă este prea târziu, îl aud cum mă strigă, mă întorc şi îl privesc, geaca de piele îi stă la fel de bine că întotdeauna, tricoul alb îi scoate în evidenţă tatuajele şi pantalonii negri, strâmţi îl fac să pară mai înalt decât este.
-Ce vrei?
Îi spun cât de dur pot.
-Să vorbim!
-Nu avem ce!
-Ba, da, doar ascultă-mă!
-Nu vreau!
-De ce eşti aşa încăpăţânată?
-Pentru că acum două zile tu erai cu una călare peste tine, de aia!
-Femeie, pentru numele lui Dumnezeu, înţelege că nu e aşa, a fost o înscenare.
-Sigur că da.
Nu mai am chef să-i ascult aberaţiile aşa că vreau să întru în casă, însă în momentul ăla mă prinde de braţ şi mă întoarce cu faţa spre el şi zice:
-Înţelege că eşti prima fată pe care o iubesc şi pe care nu vreau să o mai las să plece!
Nu apuc să mai spun nimic căci îşi presează buzele de ale mele, îi răspund la sărut şi îl aud cum spune prin sărut:

-Te iubesc!

-Şi eu te iubesc!

Este prima dată când îi spun cuiva că-l iubesc, întotdeauna am zis că nu voi zice decât când o voi simţi şi acum o simt, este prima mea dragoste.

*Flashback*

Au trecut aproape 4 ani de la acest eveniment, însă amintirea acelui moment mă mai bântuie şi acum şi îmi da fiori pe şira spinării de fiecare dată când mă gândesc la el şiuneori mi-aş dori să-l dau uitării, însă pur şi simplu nu pot şi poate că nici nu voi putea vreodată...

Cursurile au trecut repede şi Liam a propus să mergem undeva, însă din păcate nu pot deoarece i-am promis lui Amber că ne vedem, nu părea foarte încântat când i-am zis cu cinemă văd, dar nu a spus nimic, sunt conştientă că s-a străduit să nu comenteze nimic şi apreciez asta.

Este 14:30 şi sunt în faţa mall-ului aşteptând-o pe Amber, după două minute aceasta îşi face apariţia, poartă un pulover, o pereche de blugi şi în picioare tenişi, nu măaşteptam să o văd atât de lejer îmbrăcată.

-Bună, ce faci? Îmi pare rău de întârziere.

-Dar nu ai întârziat şi eu abia am ajuns.

-Atunci e bine, mi s-a prelungit cursul şi nu ştiam dacă mă încadrez în timp.

-Curs? Eşti la facultate?

-Da, sunt la arhitectură, nu ştiai?

Uau, la asta chiar nu mă aşteptam, aparent ei mai fac şi altceva în afară de petreceri.

-Nu.

-Tu eşti la Drept, nu?

-Da.

-Frumos, ştii că şi Kendra e la facultate, nu?

-Serios?

Nu zice nimic, însă începe să radă, vorbeşte serios sau îşi bate joc de mine?

-Da, e la Management, vrea să preia afacerea familiei.

-Afacerea familiei?

-Da, tatăl lui Luke şi al Kendrei are o firmă, ceva afacere de familie.

Cred că asta explică de ce are Luke propria casă.

-Şi Luke?

-Ce-i cu el?

-Nu face o facultate?

-Intrase şi el la Management, dar a renunţat după un an şi în prezent nu mai face nimic.

Gândul la un Luke îmbrăcat în costum şi cu o servietă în mâna mă face să rad, tatuajele şi piercing-urile nu îl prea ajută.

Ne-am plimbat vreo două ore prin mall, am băut o cafea şi ea şi-a cumpărat o bluză destul de drăguţă şi decentă care pare să fie croită special pentru ea. 

După ce ne-am despărţit, fiecare plecând în drumul ei, m-am oprit la o pizzerie şi mi-am luat o pizza, probabil bunica se va supără că nu mănânc mâncare mai sănătoasă şi făcută de ea, dar asta e, am şi eu poftele mele.

Am ajuns acasă şi m-am dus în camera mea, bunica nu era de găsit. După vreo oră am auzit-o pe bunica că mă strigă să cobor jos.

M-am dus jos şi am găsit-o în bucătărie, făcea nişte brioşe.

-M-ai chemat?

-Da, voiam să-ţi zic că am vorbit cu mama ta şi a zis că în două săptămâni vine în vizită. Vrea să se asigure că stai bine la facultate şi să-l vadă şi pe Liam, apropo, ce mai face?

-E bine, ne-am împăcat.

-Atunci e bine, a ales un moment bun maică-ta să vină.

-Da, cred că da.

Am răspuns mai mult absentă nu am mai văzut-o pe mama de câteva luni bune şi nu-mi era prea dor de ea. Hotărăsc că e timpul să iau o gură de aer, o anunţ pe bunica că ies, îmi iau hanoracul şi ies din casă, vântul adia uşor, era destul de frig afară, e aproape noiembrie, acuşi vine zăpadă. Am luat-o uşor la pas către un loc pe care doar eu îlştiu sau cel puţin îmi place să cred că e doar al meu, vin aici de când sunt mică, îmi amintesc că am găsit locul asta când aveam vreo şase ani, veneam uneori cu ai mei învizită şi mă jucăm prin jurul casei, însă odată am vrut să merg mai mult şi am mers până am dat de locul asta, tocmai am ajuns la el, arată că acum cinsprezece ani, niciodatănu am înţeles cum un loc aşa minunat se poate află într-un cartier. Poate pentru unii nu e mare lucru, însă pentru mine e, acest cartier are un mic lac şi o mică pădurice şiprintr-o mică groapă dai de un loc minunat. Îmi amintesc când l-am găsit prima dată a fost accidental, m-am îndepărtat de casă şi am ajuns la lac şi nu ştiu cum am alunecat, îmi amintesc că m-am speriat, dar când am văzut acest loc minunat înconjurat de copaci mi-a plăcut atât de mult încât am stat acolo toată ziua, când am ajuns acasă mama m-a certat foarte tare, dar nu mi-a păsat şi a două zi m-am dus tot acolo, când m-a întrebat unde m-am dus nu i-am zis, voiam să păstrez acel loc doar pentru mine. De fiecare datăcând veneam la bunica asta era refugiul meu şi acum, de când stau aici mereu cad am o problema vin aici, însă în ultima vreme am cam neglijat locul. Mă aşez la locul meu preferat, la trunchiul unui copac imens care e foarte aproape de apă. Mă gândesc la faptul că o voi revedea pe mama, nu mi-e dor de ea, nu am fost niciodată prea apropiate, deodată un moment îmi vine în minte.

*Flashback*

Nici măcar nu ştiu de cât timp sunt aici, oricum aici un minut mi se pare o ora şi o ora mi se pare o eternitate, vreau să ies cât mai repde de aici, mă simt în permanentăobosită şi am gâtul uscat. Aud uşa cum se deschide, pe ea intră mama, îmbrăcată la costum şi arătând imaculat, avea o privire nemiloasă şi se uită urat la mine.

-Mama!

Vocea îmi e slabă şi cuvântul se aude mai mult că o şoaptă.

-Hope!

Vocea ei e la fel de dura că şi privirea.

-Când merg acasă?

Mama pufni.

-Bună glumă, mai ai de stat aici câteva luni bune şi ştii foarte bine asta.

-Dar, mama!

-Nciun dar, ştii foarte bine ce ai făcut! Până nu îţi revi complet nu ieşi de aici!

Încep să plâng cu spasme, însă mamei nici nu-i pasă, îmi mai aruncă o privire şi iese din camera, eu continuând să plâng, cred că am plâns în perioada aia mai mult decât am plâns în toată viaţă mra.

*End of flashback*

Gândurile îmi sunt întrerupte de nişte zgomote, fir-ar credeam că e doar locul meu. Când mă uit îl văd pe Luke cum înjură în barbă, mă uit lung la el şi îl întreb:

-Ce cauţi aici?

-Eu ce caut aici? Ce cauţi tu aici?

-E locul meu!

-Ba nu, e locul meu!

-Nu prea cred, vin aici de când aveam şase ani, deci cam eu câştig.

-Poate şi stai de ce plângi?

Abia acum realizez că amintire aceea mult prea dureroasă m-a făcut să plâng. Îmi şterg repede lacrimile şi zic:

-Nu plâng, acum că am stabilit că e locul meu cară-te!

-Ce? Nici nu mă gândesc! Nu plec de aici din două motive.

Şi uite cum liniştea mea a dispărut.

-Şi care ar fi alea?

-Păi ador locul asta şi nu plec fiindcă vrei tu şi doi nu mi-ai zis de ce plângi.

-Nu e treaba ta şi fie, poate poţi să stai, dar dacă vrei locul asta va trebui să-mi ceri permisiunea sau am putea să facem un program că să nu ne mai întâlnim sau...

Luke începe să radă şi zice:

-Hope, linişteşte-te!

-Ce? De ce?

-E doar un loc!

-Nu e doar un loc, e LOCUL MEU!

Încep să urlu la el fără să-mi dau seama şi lacrimi încep să-mi curgă pe obraji, ţin la locul asta enorm şi de fiecare dată când voiam să fiu singură sau să plâng aici veneam şi acum Luke a zis asta şi... Probabil dându-şi seama că a zis ceva greşit zice:

-Hope... îmi cer scuze... nu am ştiu că locul asta e aşa important pentru ţine... eu...

Îl văd cum se apropie tot mai mult de mine, eu încă plângând.

-Nu te apropia!

Nu m-a ascultat, acum stătea în faţă mea, înălţimea lui e impunătoare, dar nu-mi pasă, nu are ce să-mi facă. Vreau să mă dau în spate, însă nu mai am timp, Luke mă strânge înbraţe, vreau să-l împing, dar am nevoie de o îmbrăţişare, las lacrimile să-mi inunde faţă în timp ce Luke mă strânge şi mai tare în braţe.

-Gata, Hope, linişteşte-te, orice ai păţit azi acum e ok, linişteşte-te.

De fapt nu e ok, mama tot va veni şi eu nu ştiu ce se va întâmplă. Îl strâng şi eu pe Luke în braţe cât de tare pot, cu toate că e un cretin da nişte îmbrăţişări geniale.

După vreo două minute de stat aşa Luke îmi da drumul, se uită la faţă mea şi îmi şterge lacrimile, zâmbindu-mi.

-Acum e mai bine?

-Da, mulţumesc!

Ne-am aşezat şi am stat aşa câteva minute bune, în tăcere, dacă actunci când a venit Luke era semi-întuneric, acum e întuneric de-a binelea.

-Ce faci aici?

Îmi fac curaj să-l întreb.

-Adică?

-Păi nu dădeai o petrecere?

-A..., ba da, dar m-am plictisit, uneori pot fi plictisitoare dacă nu ai oamenii potriviţi...

*Perspectiva lui Luke*

De fapt nu pot să-i zic că era totul ok până a venit Amber la petrecere şi mi-a zis că a fost cu ea în mall şi că s-au simţit bine şi printre altele că s-a împăcat cu Liam, nu-mi place tipul ăla de nicio culoare, mi se pare un pămpălău. Nu ştiu de ce m-a afectat aşa tare, însă cert e că nu am mai avut chef de nimic şi am vrut să vin aici, asta e locul meu de meditaţie şi se pare că nu doar al meu. I-am lăsat pe Kendra şi Michael să aibă grijă de casă şi le-am zis că până mă întorc vreau să fie casă goală.

-Tu te-ai plictisit la o petrecere?

Tonul ei era puţin ironic, dar cum spuneam, nu-i pot spune adevăratul motiv, nici eu nu ştiu de ce am reacţionat aşa.

-De ce te miri?

-Păi nu ai găsit nicio ţipă?

Poate nu ar fi fost o idee rea, dar nu m-am gândit la asta, dacă mă gândesc mai bine şi Amber ar fi fost ok, dar nu ştiu...

-Păi cine ţi-a zis că nu am găsit?

-Păi dacă te-ai plictisit...

E al naibii de cicălitoare.

-Păi dacă m-am plictisit înseamnă că ţipă nu a fost atât de bună cum mă aşteptăm eu.

Un rânjet pervers îmi apare pe faţă, iar privirea ei se schimbă de la uimire la indignare.

-Eşti aşa un nesimţit!

Nu e că şi cum nu ştiam, dar în fine, cel puţin nu mă va mai sâcâi atâta.

-Se mai întâmplă. Poate trebuia să o iau pe Amber.

Rânjetul meu pervers se măreşte şi ea arată că şi cum ar vrea să-mi dea una sau mai multe.

*Perspectiva lui Hope*

Nu a zis asta, nu are cum, de fapt de ce mă mir? E Luke şi ştiu că el şi Amber au făcut-o şi poate o mai fac din când în, dar tot aş vrea să-l pocnesc acum. Şi rânjetul ălapervers care totuşi îl face atrăgător, mai ales modul în care îi arată piercing-ul când rânjeşte aşa. Gata! La ce mă gândesc? Am iubit care din moment ce pare că s-a schimbat va fi capabil să nu se mai comporte că o puştoaică virgină. Ok, gata, ajunge! Mai bine plec. Dau să mă ridic, moment în care Luke mă întreabă ce fac.

-Plec, e târziu şi mâine am cursuri.

-Ok, hai că plec şi eu.

Drumul a fost tăcut şi scurt, am ajuns acasă şi m-am băgat direct în pat la culcare.

Heei, ce faceţi? Bănuiesc că toată lumea s-a prins că Hope ascunde ceva, ceva din trecut.