„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤCapul îmi bubuia îngrozitor când m-am trezit, îl simțeam mai greu decât niciodată. M-am strâmbat la lumina difuză care a fost suficientă să-mi înrăutățească starea și, cu ochii mijiți, am privit în jur, nedeslușind mare lucru, pentru că vedeam în ceață.
ㅤDar apoi, de parcă cineva turnase o găleată de gheață peste mine, mi-am amintit totul. Decorul străin și sărăcăcios a început să capete sens, iar ochii mi s-au mărit. Am încercat să mă ridic din patul în care mă aflam, în ciuda stării mele precare, însă am fost trasă înapoi cu o forță de neclintit ce mi-a făcut încheietura să usture.
ㅤEram legată. În jurul încheieturii mele stângi se afla o funie care era foarte bine strânsă de un picior al patului. Am încercat să trag mai puternic, cu inima la un pas de colaps, dar nu am reușit să mă eliberez oricât de mult am încercat. Doar mi-am rănit mai mult mâna.
ㅤFrica a încolțit în mine ca o iederă otrăvitoare, trezind la viață toate gândurile pe care le voiam dispărute. Cine dracului e bolnavul care ar face asta după toate acele bilețele? Unde naiba sunt? Cum o să fiu găsită? Mă caută măcar cineva?
ㅤM-am așezat înapoi pe marginea patului, analizând totul din jur, ca și cum asta ar putea opri incertitudinile care mă sufocau. Eram într-o cameră dintr-o casă părăsită, cel puțin așa arăta. În afară de patul pe care stăteam, nu se afla multă mobilă în jur, iar aceea care exista era acoperită cu cearșafuri albe. Pereții erau scorojiți, podeaua era într-o stare jalnică și umflată pe alocuri și era un singur bec atârnat din tavan ce servea drept lumină în haznaua asta. Mă simțeam ca într-un film horror, mi s-a făcut părul măciucă.
ㅤAerul era dens, stătut, trădând faptul că nu a mai fost deschisă o fereastră de foarte mult timp. Și cum să fi fost? Ochii mi-au căzut pe fereastra din cameră care era baricadată cu nișe plăci de lemn bătute în cuie. Lumina abia reușea să se strecoare prin crăpăturile înguste, nici nu puteam să-mi dau seama dacă este zi sau noapte.
ㅤPielea a început să mă furnice când am privit cearșaful de sub mine și m-am gândit la cât de mizerabilă trebuie să fie salteaua de dedesubt. Mi-am strâns ochii, silindu-mă să nu mă gândesc la asta ca să nu înnebunesc. Am început să analizez felul în care legătura era îmbinată pe mâna mea, căutând un punct vulnerabil, dar nodul era al dracului de bine făcut.
ㅤAveam de-a face cu cineva profesionist, atât am putut deduce și eu. Asta nu mi-a ajutat inima să se liniștească câtuși de puțin. Eram în stare de vigilență maximă, corpul meu intrase pe modul de supraviețuire. Creierul meu mai funcționa doar ca să caute o metodă de evadare.
ㅤRegretele s-au instaurat când am înțeles că nu există nici măcar una. Regretam că mi-am dorit să nu-i mai văd niciodată pe Abel și Apollo, pentru că acum erau singurii oameni pe care voiam să-i văd întrând pe ușa plăpândă din lemn văruit din față. Regretam că nu am spus nimănui despre bilețele. Regretam că nu l-am ținut pe Abel să rămână cu mine în parcare. Regretam că n-am sunat pe cineva când încă aveam timp. Regretam multe, dar era în zadar să regret acum.
