„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤAm continuat să fugim, inima bătându-mi ca un toboșar în piept. Lara ținea pasul, dar respirația ei devenea tot mai greu de stăpânit, iar eu știam că nu o mai pot forța mult.
ㅤAm tras-o după mine, strecurându-ne în labirintul de tufe verzi ce părea nesfârșit. Crengile ne zgâriau pielea, dar nu aveam timp să ne gândim la durere. Pașii urmăritorilor noștri se apropiau, răsunând tot mai tare, iar fiecare sunet îmi vibra în urechi, amplificând panica.
ㅤ— Nu te opri! am șoptit eu, trăgând-o mai tare.
ㅤLara nu a protestat, dar respira sacadat, semn că era la capătul puterilor. Nu puteam s-o las să cedeze. Nu acum.
ㅤLabirintul era singura noastră șansă.
ㅤAm cotit brusc la dreapta, apoi la stânga, încercând să ne pierdem urma. Tufișurile erau atât de dese, încât abia vedeam la câțiva metri în față. Fiecare pas ne adâncea și mai mult în capcana verde, dar nu aveam de ales. Trebuia să continuăm.
ㅤ— Clary, nu mai pot..., a gemut Lara, încetinind.
ㅤ— Trebuie să poți! am răspuns eu, cu o voce plină de disperare. Nu avem timp să ne oprim!
ㅤUn trosnet în spate – crengi rupte, pași grăbiți. Erau mai aproape decât credeam. Inima mi-a sărit în gât, iar o panică rece m-a învăluit. Trebuia să găsesc rapid o cale de scăpare.
ㅤAm prins-o din nou de mână, dar mi-a alunecat din cauza transpirației. Am cotit la stânga, apoi din nou la dreapta, forțându-mă să păstrez un ritm constant. Labirintul se răsucea în jurul nostru, fiecare alee arătând la fel. Speranța începea să-mi pălească.
ㅤ— Aici! am spus, trăgând-o într-o bifurcație mică, ascunsă.
ㅤNe-am înghesuit printre crengi, ținându-ne respirația. Pașii au trecut pe lângă noi, continuând pe aleea principală. Pentru o clipă, am simțit un val de ușurare.
ㅤ— Cine erau? Michael i-a trimis, nu-i așa? Doamne, o să murim!
ㅤI-am făcut semn să tacă, dar nu m-a ascultat. I-am prins fața în palme, obligând-o să mă privească. Siguranța din ochii mei era doar o mască, dar a funcționat – măcar pentru moment. A tăcut.
ㅤ— O să ieșim de aici. O să-l sun pe Abel, apoi găsim ieșirea.
ㅤA aprobat din cap, urmărindu-mi fiecare gest. Am scos telefonul, dar când am văzut lipsa semnalului, inima mi s-a strâns. Am ridicat ochii spre ea, înghițind în sec.
ㅤEram în rahat până-n gât.
ㅤAm strâns telefonul în palmă, ca și cum l-aș fi putut transforma într-o armă. Lara mă privea cu ochii umezi, respirând sacadat. Nu ne puteam permite să ne panicăm.
ㅤ— Schimbare de plan, am șoptit, trăgând cu ochiul prin desiș. Dacă nu putem să chemăm ajutor, trebuie să ne ajutăm singure.
ㅤÎmpreună, am analizat împrejurimile. Când am văzut o despărțitură între frunzele din dreapta, speranța a renăscut în mine. Lara nu mi-a dat drumul la mână și m-a urmat aproape orbește. Încrederea ei în mine era un stres în plus, pentru că nu-mi doream să o dezamăgesc.
