Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Un sarut

    Damon pov.:

  De aceasta data stateam drept si incordat. Eram pregatit pentru orice atac venit de oriunde. Dar nu a mai venit nici dupa ce m-a salutat. In ochii sai de ambra mocnea o flacara neobisnuita. Nu mai intalnisem acea sclipire. O dezlantuire orbida astepta sa se reverse din sufletul sau. Ma suprima din priviri, ma ucidea aruncand scantei arzatoare din acea flacara. Iar un junghi mi-a intalnit trupul la vederea acelor sentimente din sufletul ei. Ma ura. Maxilarul imi creea spasme dureroase, pentru ca si eu eram nervos. Maniat pe mine, pentru ca imi stiam greseala, desi nu aveam sa o recunosc vreodata si pe ea, pentru ca nu suportam sa fie astfel cu mine.

   - Da-te! Trebuie sa intru.

Lovituri spasmodice imi loveau stomacul, apoi intestinele mi s-au incovoiat fortandu-mi trupul sa mi se chirceasca in chinul sau la auzul glasului lipsit de vibratii. Dar nu am dat drumul torturii, ci m-am indepartat din dreptul usii si am lasat-o sa paseasca in fata pentru a baga cheia in broasca. Insa ii puteam observa urgia cand i-am zarit mana tremuranda incercand sa nimereasca gaura clantei. Dar reuseste. Reuseste si intra in incaperea in care nu am mai pasit decat o singura data.

   Bocancii sai lovesc parchetul lacuit scotand pocnete usoare. Dar ea merge inainte, spre camera ei, in timp ce o urmez. Pasesc in urma sa, incaltamintea mea scotand acelasi sunet înfundat. In mana dreapta aveam servieta iar pe cea stanga o tineam in buzunar, incercand sa par cat de cat degajat. Insa femeia se opreste si se intoarce rapid spre mine, fortandu-mi cativa pasi sa se indeparteze, fiind cat pe ce sa ma dezechilibrez in urma miscarii rapide.

    - Aseaza-te pe canapea. Vin imediat.

   Incuviintez usor din cap in urma aceleasi voci goale si fara vibratie. Asa ca ma indepartez de trupul sau. Si plec de langa acel corp ce parca si-a pierdut din paloarea pielii datorita frigului, incepand treptat ca obrajii sa ii redevina stacojii, odata cu nasul si, presupun, cu urechile, impreuna cu sangele ce ii face contact cu caldura. Caci mainile nu i le-am vazut bine din vina intunericului holului.

    Dar nu ma asez pe canapea, pentru ca ma opresc cand vad deasupra semineului doua tablouri. Atat de triste. Dar nici o semnatura, nici macar o dovada ca ar apartine unui pictor cunoscut. Sunt doar doua tablouri ravasite in propria lor tortura. In propria lor suferinta. De marime medie, dar totusi, frumoase. Inca privindu-le, ma aplec usor si las servieta pe jos. Nici sa clipesc nu pot, caci atentia imi este captata de femeia cu masca neagra aflata in acel infern. Si nu greu imi este sa constat cine e fiinta trista, cu durerea parjolindu-i ochii si cu iadul arzand in jurul chipului sau imbalsamat in tortura vietii. Nu greu mi-e sa o descopar pe ea, pe Demonica. Pe Hope. Pe cele doua femei aflate in acelasi trup.

    - Te-a sunat The Boss?

   Zvacnesc din locul in care ma aflu cu vreo doi pasi spre glasul mult mai calm al satenei, fiind zdruncinat din gandurile care m-au rapus.

   - Da. Mi-a spus sa vin unde stiu eu ca trebuie sa vin.

   - Iar primul loc la care te-ai gandit a fost acesta.

   - Asa e...

   - Ti-am spus ca nu mai vreau sa te vad. De ce ti-a fost greu sa respecti macar cererea asta?

   - Nu stiu. Dar nu pot sa urmez un ordin care imi displace, nu vreau sa urmez un ordin care imi displace. Mai ales unul ca asta.

   Chicoteste nervoasa adresandu-mi o privire ironica.

   - Sa inteleg ca acum ca ai aflat vei folosi totul impotriva mea.

  Nu era o intrebare, ci o constatare. Dar una neadevarata. Nu am avut deloc in gand sa folosesc totul importiva ei. Nici in ruptul capului.