Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Pericol

Cine vrea dedicație?

Dacă într-una dintre încăperi Hope se dădea la propriu cu capul de pereți, plângând în timp ce auzea țipetele mamei ei, în cealaltă încăpere, la fel de întunecată și rece, era Carlson. Legat de un scaun, exact ca în hala cea mare, privea în gol neștiind ce să facă. Era speriat ca naiba. Extrem de speriat, neștiind ce să facă.

Cu gesturi instinctive de autoconservare, mai trăgea cu mâinile în sus, deși erau legate de mânerele scaunelor. Ofta și iar privea în gol. Își mușca buzele și se gândea la ceea ce avea să urmeze. Era de-a dreptul înfiorat de ce auzea dincolo de ușă. Și știa că nu vor fi singurele țipete. Că vor urma și cele ale celorlalți ostatici.

Dumnezeule. De ce nu o ascultase pe Alice când îl rugase să termine cu cazul ăsta nenorocit? Ea știuse. Sigur că știuse. Poate aflase când au mers în Chicago cine era cu adevărat fata care îi făcuse o impresie plăcută. Și tocmai de asta încercase să-l facă să se retragă. Dar nu ascultase și acum avea să o dezamăgească complet.

Ușa se deschise și se închise cu două izbituri puternice. Tresări când îl văzu pe Park cum se apropie de el. În spatele lui erau doi bărbați. Unul dintre ei purta o mică măsuță din lemn, și altul una dintre cutii. Făcu semn să așeze masa într-un colț și cutia pe masă.

- Simte-te onorat că sunt aici. Te-aș fi putut lăsa să aștepți mai mult și să înnebunești de îngrijorare. Dar ce tot spun aici? Normal că te simți onorat. De ce nu te-ai simți? Doar sunt unul dintre cei mai mari criminali și nimeni nu a reușit să mă prindă. Și totuși, am atât de mulți prieteni, umblu chiar destul de des prin lume, însă nimeni din poliție nu știe cum arăt. Nimeni nu-mi cunoaște trecutul, cu toate că vă credeți mari cercetători. Pe dracu! râse și se duse spre masă. Deschise cutia și, fără a-l lăsa pe Carlson care privea încruntat spre spatele lui să vadă ceva, scoase din el ustensilele.

- Ce ai de gând să-mi faci?

- Ar trebui să te înregistrez ca să-ți auzi vocea. Drace! țipă cu putere, făcându-i și pe ceilalți doi ruși să tresară. Îl priviră nedumeriți. Dar îmi place al naibilui de mult să chinui persoanele. E o artă. Am învățat multe prin închisoare. Și dacă ar deveni sport olimpic, aș lua medalia de aur fără să mă chinui puțin.

Puse pe masă un cuțit extrem de ascuțit, un termos cu apă fiartă și câteva pipete.

- Știi? Am înțeles că ai o nepoată care vrea să-ți calce pe urme. Interesantă blondina aia mică.

Carlson tresări și trase de brațe.

- Cu mine ai treabă. Pe ea las-o în pace. Nu are nici o vină.

- Dar ce? Chiar credeai că te voi chinui numai pe tine? De fapt, pe tine te voi chinui. Ți-am spus. Cineva trebuie să sufere și torturile psihice. Ei bine, pe lângă minunata mea Demonica. Pentru că serios vorbind, spuse și se întoarse cu fața spre el, fata aia e un diamant neșlefuit. Eu unul sunt un mare fan al ei. Trebuie numai să repar circuitele alea stricate din căpșorul ei mic și drăgălaș.

Se întoarse și luă două pipete, în care puse apa fiartă din termos. Ustensilele erau în mărime de aproximativ cincisprezece centimetrii lungime, și cu circumferință de un centimetru, pe când vârful lor, avea o circumferință de doar patru milimetrii. În timp ce se apropia de Carlson, le ținu cu gurile în sus, pentru a nu scăpa apa. Temperatura lichidului era una peste normal, având în jur de șaptezeci de grade.

- Știi care e partea interesantă la corpul uman? Nu! Mai bine spus, la creier. Frica. Modul în care umanoidul o procesează. E un sentiment... cum să spun? Aparte. Frica este starea pe care o au toți oamenii. Iubire, dorință, asta nu apare la toți. Dar frica? Este acel sentiment răspândit parcă în tot aerul de pe pământ și în tot vidul din univers. Nu? Și știi ce face creierul cu frica? Normal că nu știi. Nici nu te-a interesat să afli. Dar îți voi spune, îi zise, în timp ce făcu semn bărbaților să-l ajute.