Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Plecare...

Era pe patul de spital. Singură. Trecuse aproape o săptămână de la întâmplare. Corpul ei dădea semne de vindecare. În altă săptămână ar fi fost în stare să se ridice din patul ăla nenorocit și să plece odată din locul ăla. Îi provoca repulsie și o stare teribilă de greață.

Damon plecase să-și ia o cafea. Îi era mai bine. Amândurora le era. Dar nu mai putea fi la fel. Se simțea goală. Mai goală chiar și dinainte ca el să fi aflat ceva. Dinainte ca ea să se îndrăgostească de Damon. Era mai singură ca niciodată. Strânse în pumni lenjeria patului. O scârbea albul ăla. Nu mai suporta să se afle în camera hidoasă. Îi provoca insomnii până și mirosul de steril. Nimic nu mai era la fel.

Își ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. Damon intră în încăpere cu o cană de cafea în mână. Oh, ce-ar fi dat pentru o gură din lichidul amar. Doctorița aia nenorocită nu o lăsa să se atingă de nimic bun. Parcă era la dietă. Nici acolo nu credea că e așa de rău. Simțea gust de carton de fiecare dată când punea în gură mâncarea de spital. Nu o lăsau să mănânce mai mult decât trebuia. Să nu care cumva să i se facă rău pacientei, nu?

Se încruntă. Damon încercă să zâmbească spre ea. Ieșise mai mult o strâmbătură. Hope nu avea de ce să-l judece. Încerca să o facă să se simtă mai bine. Dar pur și simplu nu înțelegea că nu vrea să se simtă mai bine. Dorea să simtă suferința pierderii. Veni spre ea și se așeză la marginea patului. O privi pe Hope în ochi și îi văzu cearcănele fetei. Erau adânci și foarte vineții. De parcă ochii i-ar fi intrat în orbite mai mult cu fiecare zi trecută. Nu părea că ceva se schimba în mai bine. Dimpotrivă. Hope se simțea chiar mai distantă în fiecare zi.

Damon oftă.

- Cum ești iubito?

- De rahat, mormăi ea. Apoi ochii îi străluciră privind cafeaua. Îmi dai și mie o gură?

- Medicul a spus că nu, Hope!

- Medicul vorbește prostii. Mi-e foame! țipă ea. Vreau să simt mâncare, nu carton și plastic de fiecare dată când înghit. Nici măcar apă nu am voie prea multă. Ma-m săturat să stau pe patul ăsta afurisit. Mă doare fundul, mă doare coloana, abia de-mi mai simt picioarele, până în vârful degetelor. Mi-au amorțit.

- Știu iubito, vorbi calm. Dar doar așa te poți recupera mai rapid.

- Nu vreau să mă recuperez mai rapid. Vreau doar să plec. Du-mă acasă, Damon, imploră cu o voce calmă la sfârșit. Vreau doar să stau în cameră singură. Fără dureri în fund și persoane care să mă toace la cap cu întrebări stupide. Cum te simți? Ți-e foame, ți-e frig? M-am săturat de prostiile astea! Vreau doar să mă odihnesc, să nu mă mai trezească toate asistentele astea stupide și proaste când vin să mă verifice. Vreau să fiu singură.

Se prinse cu mâinile de cap, se aruncă cu capul pe pernă și închise ochii, oftând.

- Asta-ți dorești? Să fi singură? Te deranjează că vreau să-ți fie bine? Pentru Dumnezeu, țipă el, vreau doar să te ajut. Să te fac să te simți mai bine, să te ajut să uiți de faptul că ai pierdut sarcina.

- Nu mă ajuți, Damon. Nu faci decât să îmi amintești de cât de slabă am putut să fiu. Îmi amintești doar de faptul că nu am putut lupta destul pentru a menține vie încă o viță. Una singură.

Urmă o pauză în care Hope încă stătea cu ochii închiși și cu degetele încâlcite în părul nespălat de o săptămână. Apoi, Damon vorbi iar, de data asta cu o voce care încerca să fie calmă. Însă se simțea foarte bine încordarea din voce:

- Vrei să plec?

Hope deschise ochii și-l privi tristă.

- Nu pentru mult timp. Câteva zile. Până când voi fi externată. Peste o săptămână. Te rog...