Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Adrese aflate

Nu e editat.

Cine vrea dedicație?

Anii continuau să treacă peste Hope și micuțul îngeraș care devenise alinarea și centrul vieții ei. Trecuseră așadar aproape cinci ani. Scumpa Clarisse împlinise și ea cinci ani de curând. Învățase să meargă și să vorbească. Hope o dusese la o creșă, nu departe de facultatea pe care în câteva luni avea să o termine. Până atunci, de fiecare dată când o ducea la creșă, Clarisse stătea acolo și era îngrijită de educatoare până când își termina și ea cursurile. Apoi vena după ea și mergeau împreună la un restaurant, sau în parc, apoi plecau acasă. 

Micuța adormea de fiecare dată pe timpul drumului spre casă care dura uneori mai mult de trei ore din vina traficului. Se obișnuiseră amândouă cu limba, însă asta nu însemna că Hope nu-i vorbea și în engleză, pentru a o obișnui din start cu două limbi. În plus, atunci când Wen venea cu Ting și cu fetița lor la ei (cum sperase Wen), vorbeau mai des în engleză decât în chineză.

Hope fusese destul de clară când amenințase educatoarele că dacă îi lipsește lui Clarisse până și un singur fir de păr, vor avea de-a-face cu ea. Și simplul avertisment fusese destul de înțeles de către femeile care se comportau cu fetița de parcă ar fi fost un bibelou. 

Hope coborî din mașină și o blocă în urma sa, îndreptându-se spre intrarea către creșă. Intră în clădirea luminoasă și plină pe pereți de desene cu prințese și mașinuțe. Merse pe culoar. Era singura care se mai plimba pe acolo. Copiii fuseseră duși la somn, mai mult ca sigur. O luă la dreapta pe un culoar mai scurt și intră pe ușa însemnată cu numărul șase încet, pentru a nu face gălăgie. Deși camera unde dormeau copiii era despărțită de o ușă de camera de joacă. Două educatoare stăteau de vorbă în timp ce o a treia era mai mult ca sigur cu copiii. 

Când o văzură pe Hope intrând, se ridicară amândouă și o salutară.

- Treziți-o pe Clarisse, le ordonă ea. 

Era ceva ce nu putuse pierde în acești ani. Dorința de a conduce ea, dorința ca ceilalți să o respecte și puterea cu care se făcea respectată. 

Una dintre cele două femei merse să o trezească pe fiica ei. Hope își trase puțin rochia crem în jos și se așeză pe unul dintre scăunele, așteptând-o pe Clarisse să iese din cameră, cu aceeași față adormită pe care o avea de fiecare dată când era trezită.

După vreo cinci minute, fetița ieși pe ușă scărpinându-se la ochi. Se lumină când o văzu pe Hope și zâmbi ușor, încă scărpinându-se la ochi cu un pumnuleț strâns și micuț, și cu cealaltă mână ținând o păpușică de pluș. Fusese prima păpușă pe care i-o dase Hope și nu s-a mai dezlipit de ea de când era un bebeluș.

- Mami! rosti micuța ființă mergând ușor spre mama ei și întinzând mânuța de la ochi atunci când și Hope i-o întinse pe a ei.

- Hey iubito! Ai dormit bine? o întrebă femeia. 

Copilul doar dădu din cap ușor, apoi se întinse după o îmbrățișare pe care Hope i-o dădu cu toată dragostea. Părul șaten începuse să-i dea tente de încrețire și se lăsă lunguieț și lin într-o codiță până la umerii fetei. Ochii albaștri îi sclipiră și Hope nu putu să nu înghită în sec gândindu-se la persoana care avea aceeași ochi. 

- Ce spui? Le trimitem scrisoare bunicilor și unchiului?

Clarisse dădu extaziată din cap. Îi plăcea când mama ei scria ce îi spunea ea. Nu-și văzuse niciodată bunicii însă.

- Când îi vizităm, mami? Mi-ai spus că o să îi vedem cândva, șopti copilul ușor rușinat, pentru a nu o vedea pe mama ei că se supără. Avea totuși cinci ani, însă existau lucruri pe care până și un copil de cinci ani le înțelegea. Nu se întreabă când îi vedem pe bunici și pe unchiul Aaron și mătușica Faith. Astea fuseseră lucruri pe care le înțelesese mereu din privirea lui Hope, nu din cuvintele ei. Pentru că singurele ei cuvinte erau ca și acestea pe care le spunea acum: