Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Nu-mi mai scapi.

Se duse spre canapea și așeză cutia jos, apoi merse spre bucătărie și își luă un pahar și o sticlă de scotch. Își dădu cravata jos, împreună cu sacoul, descheindu-și câțiva nasturi de sus. Se așeză apoi pe canapea și deschise cutia. Parcă din frica de a citi, aranjă întâi fotografiile într-o parte, fără a fi atent la ele, apoi așeză scrisorile împăturite în ordinea datelor care erau scrise pe ele. Pe urmă își turnă două degete de scotch în paharul rotunjit, luă o gură mică din el, și deschise prima scrisoare.

Citi fiecare rând în parte, fără să se grăbească. Deși o mai citi odată și în casa familiei White. Apoi trecu la următoarea. Și la următoarea. Și tot așa, curgeau scrisorile.

„ Astăzi Clarisse a împlinit un an. I-am cumpărat o păpușică de pluș de care nu se mai dezlipește.

Mi-e dor de voi. Aș vrea să fiți aici. Aș vrea ca Damon să fie și el aici cu noi și să fim din nou o familie. Mă întreb el ce mai face. Nu pot vorbi mereu cu sursa mea. Dar am auzit că voi sunteți fericiți. Faith, mă bucur enorm pentru tine și Aaron. Felicitări pentru logodnă. Aș fi vrut să fiu și eu acolo. Dar cum nu sunt, îți voi scrie, Aaron. Dacă aud că plânge, o să ai de-a-face cu mine.

Sunt fericită. Ea mă face fericită. E aproape tot ce am nevoie. Încă simt că mai trebuie să treacă timpul. Mai am nevoie de timp. Nu știu cât. Dar sper să înțelegeți."

Și citi în continuare. Ajunseseră să treacă anii. Citea și parcă cinci ani întregi treceau prin mintea și inima lui. Nu se sătura să citească doar atâtea despre micuța Clarisse de care prinsese drag din doar câteva scrisori. Considera că era deja fiica lui. Și era. Pentru că era fiica lui Hope, atunci trebuia neapărat să fie și a lui, cu sau fără legături de sânge.

Nici nu mai știa la al câtelea pahar de scotch. Cert era că băuse mult de tot. Dar încă nu era destul de amețit. Toată noaptea citise scrisorile și privi pozele. Se uita la Hope, sau la Destiny, nici el nu mai știa care din două. Hope a lui care o strângea în brațe pe micuța ce creștea atât de rapid, așa cum se plânsese în mai multe scrisori.

Le citea și le împăturea apoi cu o grijă exasperantă.

„ Acum o săptămână am dus-o pe Clarisse la creșă. Mi-e frică să o las acolo singurică. A plâns mult când a trebuit să plec. Dar o vreau mai aproape de mine. Creșa nu e decât la două străzi distanță de facultate și mai bine fac zece minute până la ea dacă sunt probleme decât să fac trei ore până acasă. Orașul e mare și e greu să ieși din el. Până acasă ar fi prea mult.

Se obișnuise cu dădaca, dar bănuiesc că trebuie să o fac să interacționeze și cu alți copii. A început să vorbească mai mult. Încă stâlcește cuvintele, dar e un înger. Dacă ați auzi-o. Iubita mea. Nu pot să cred că deja are trei ani.

Le-am amenințat pe educatoare că dacă nu au grijă de ea le zbor creierii. Poate că am fost mult prea dură. Nu știu. Dar e copilul meu până la urmă."

Damon râse citind. Râse cu atâta poftă. Hope încă mai era pe acolo. Hope pe care o întâlnise el în biroul lui Burton. Posesiva lui Hope care ar fi făcut orice pentru ca cei pe care îi iubește să fie bine și în siguranță.

Era deja zece seara. Citea de o oră și jumătate. Cam așa.

„ Acum înțeleg de ce erai așa exasperată când veneam de la școală și îți spuneam că a fost bine, când mă întrebai cum a fost, mama. Mă scârțâie pe urechi binele ăla. De n-ar exista cuvântul. Încă mai avem probleme cu mâncarea. Dulciurile sunt prioritatea ei, ca orice copil cred. Dar să mănânce legume sau fructe... nici nu se pune discuția. Trebuie să mă chinui să nu mă enervez uneori și să nu o moțăi pentru că nu mănâncă. Mi-e frică să nu ajung cu ea pe la spital. Și la creșă s-au cam plâns educatoarele. Am tot încercat și am citit diverse cărți dar nu are nici un rost.