Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Trecutul morții

Citiți vă rog nota de la final.

Ar fi mințit dacă ar fi spus că era nerăbdătoare să ajungă în Houston. Nu voia acolo. Dorea să se afle cât mai departe de tot ceea ce însemna Damon, mai ales de Damon. Îi făcuse mult rău, mai mult decât și-ar putea imagina cineva. Și prin răul pe care i-l făcuse ei, ajunsese să își rănească și părinții.

Dar se înșela pe sine însăși. Nu Damon îi rănise familia, ci ea făcuse asta. Cu tot cu egoismul său cu tot. Conducea destul de încet, crezând astfel că nu ar mai fi intrat în oraș. Oricum, nu putea tura motorul la maxim, nici mașina nu era pregătită, nici discurile, nici cauciucurile nu ar fi fost rezistente turbării ei. Așa că nu se mai sinchisi să mărească viteza.

Dar talpa dreaptă o gâdila, la fel și mâna de pe schimbătorul de viteze. Își mușca buza cu nesaț într-un tic nervos și avea uneori nevoia să închidă strâns ochii pentru a-și stăpânii nevoile demonice, turbate. Se resemna însă. Nu mai fusese toată viața ei în Houston, deci nu cunoștea drumul, iar un accident nu era binevenit nicidecum.

Ironia sorții, se gândi ea rânjind în colțul gurii. Vizitase Turcia de minim două ori, fusese în Italia, pentru a ucide prin Sicilia mâna dreaptă a unei mafii, zburase până și în Africa, statul Botswana, într-unul dintre micile sătucuri ale acelei țări unde se ascundea un arab pe care desigur, îl ucisese. Dar cu nici un chip nu călcase în Houston. Auzise că este un oraș drăguț, dar nu avusese timp să intre măcar pentru a vedea ceva în el, și două ore.

Ei bine, acum avea ocazia. O treceau transpirațiile știind că mai avea doar jumătate de oră până la aeroport, unde o aștepta Damon, spera ea. Însă acum își amintise că nu îl sunase. Luă telefonul aruncat pe scaunul din dreapta sa și pentru două secunde își luă privirea de la șosea. Nu murea nimeni pentru două secunde.

Îl apelă, continuându-și drumul apoi, cu o mână ținând telefonul la ureche. O singură dată se auzi bip-ul, apoi vocea groasă și plină de vibrații în glas se auzi în urechea ei, trimițându-i veșnicii fiori de plăcere lui Hope până în măduva oaselor. Motivul pentru care nu dorea ca ei să stea față în față.

- Mai am jumătate de oră până la aeroport.

- Parcă nu ai fost niciodată în Houston, asta mi-ai spus.

- Ți-am spus că voi folosi și GPS-ul.

- Ne întâlnim acolo.

Terminară scurta conversație. Dar Hope tot nu era stăpână pe propriile sentimente. Ce avea să facă atunci când se vor vedea? Se întrebase asta de zeci de ori, dar tot de zeci de ori ajunsese la un singur răspuns. Avea să fie indiferentă acțiunilor lui. Cum putea face asta, habar nu avea. Nu reușea să se stăpânească nici atunci când vorbeau la telefon. Nu mai dorise să se întâlnească cu el. Toată viața dacă se putea. Dar se părea că providența nu era de acord cu hotărârile ei.

Avea totuși nevoie de ajutorul lui Damon. Era singura persoană în care chiar se putea încrede, cu toate divergențele pe care le aveau. El era singurul ce îi știa identitatea, iar faptul că nu spusese nimănui până acum îi oferise încrederea necesară lui Hope.Asta, nepunând în calcul ceea ce se întâmplase între cei doi în acea seară, la motel.

Ce îi plăcuse de prima dată de când intrase în Texas, fusese căldura. A fost nevoită să se descotorosească de tot ce însemna haine groase, ajungând să fie îmbrăcată doar cu un maieu și o pereche de blugi. La bocanci nu putuse să renunțe, având în vedere, că nu mai dorea să se strofoace să oprească mașina, apoi să deschidă portbagajul plin cu arme și câteva haine, doar pentru a lua o pereche de teneși.