Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Pictură în cărbune

  Deși ar fi vrut să facă dragoste cu ea mult mai mult timp, Damon era mult mai conștient decât Hope de durerea perpetuă ce ar fi trebuit să-i pulseze în pântec. Cu toate că nu se plânsese de asta deloc, știa că disconfortul există. Iar faptul că se culcase cu ea de trei ori într-un interval de timp extrem de scurt nu ajuta cu nimic. Ba mai mult, chiar înrăutățea lucrurile. Hope avea nevoie neapărată de o pauză în care trupul ei să alunge măcar pe jumătate disconfortul dintre coapse.

   Era împlinit. Chiar nu-i păsa care era motivul pentru care se simțea astfel. Sau poate că îi păsa, dar nu dorea să ajungă la nici un consens cu conștiința care parcă se înveninase, numai să-i facă lui zile fripte. Și se simțea cu adevărat bine că i-a spus lui Hope despre Clarisse. Era mai mult ca sigur că poate avea încredere în ea. Orbește, chiar. O încredere oarbă care nu avea la bază nimic. Nu se gândise vreodată ca avea să ajungă aici. Să îi pese atât de mult de o altă persoană înafară de el. 

  Părea chiar macabru să se gândească și la altcineva. Dar se părea că a ajuns și în acel loc, în care punea pe primul loc problemele altcuiva, și nu pe ale lui. Hope adormise în brațele sale, cât timp el o mângâia pe spate și prin păr. Îi plăcea și asta. Nu se gândea la nimic altceva înafară de cum se simțise când o avusese cu adevărat, când o cuprinse în brațe și când a învățat-o tainele amorului. El era cel care o învățase și o va învăța în continuare. Nu altcineva.   

  Și mai era conștient și de faptul că nici unul nu erau perfecți. Ce era perfect în a ucide oameni? Nimic. Poate că nici nu se potriveau din punct de vedere sentimental. Dar din perspectiva atracției fizice, era complet și incontestabil sigur că erau mai mult decât compatibili. El nu o iubea pe Hope. Doar simțea ceva pentru ființa din brațele sale. Însă ceea ce simțea el nu era iubire. La naiba, nici măcar nu știa cum este iubirea. El ținuse doar la familia lui. Pe care o pierduse. O mai avea doar pe șatenă. Doar ea îi mai putea oferi cât de cât umanitatea. 

  Nu avea să o oprească din răzbunare. O va ajuta, dacă așa ar fi ținut-o aproape de el. Fiindcă era un nenorocit egoist care se gândea numai la singurătatea sa. Nu mai dorea să fie singur. Îl sfârteca solidaritatea. Îl mânca din interior spre exterior, îl devora de viu. Și nu suporta durerea singurătății. Așa că, tot ce mai rămânea de făcut era să o păstreze pe Hope lângă el, ca pe cel mai prețios juvaier. 

  Brațele i s-au încovoiat și mai puternic când a auzit-o mormăind câteva cuvinte indescifrabile în timp ce corpul i s-a strâns abandonat în căldura trupului lui. Ar fi vrut să îi ofere mai mult. Pentru că mai mult ca sigur merita mult mai multe lucruri. Mult mai multe sentimente decât dorea să pară că are nevoie. Dar așa erau femeile. Se gândea, căutându-și o alinare. Așa erau ele, al dracului de complicate.

  - Ce mă fac eu cu tine iubito? Numai bătăi de cap îmi dai. Al dracului să fiu dacă nu am îmbătrânit cu zece ani de când te-am cunoscut până acum.

Întrebările prostești l-au făcut să pufnească într-un chicot pe care cu greu și l-a înfundat în gât. Exact. Ce s-ar face el cu ea? O viață întreagă? Dar fără ea? Gândul ăsta i-a făcut un nod în gât, care i-a oprit pentru câteva secunde respirația. Ce s-ar face fără ea? Ar deveni același ca la început. Doar că mult mai dur, mai macabru. O persoană căreia i-ar fi din nou frică de moarte, dar care se aruncă cu brațele deschise spre ea fără să se gândească dacă există cineva căreia să-i pese. Fiindcă nimănui nu-i păsa înainte. Dar acum îi pasă. Și nu o va lăsa pe Hope să se arunce cu brațele deschise spre moarte așa cum făcuse el. Ea avea o familie, o viață pe care să și-o continue. Fusese foarte serios atunci când a venit la el, pentru a-i cere să meargă împreună în Chicago. Moartea nu te speria la început, apoi, în timp ce corpul se răcea și viața era stoarsă din trupul fără vlagă, panica te cuprindea. Pe el îl cuprinsese panica. Îi era frică de momentul de dinainte de moarte, nu de ea în sine. Asta ar fi putut Hope să nu înțeleagă. Nu dorea chinul, deși uneori se gândea ca un dobitoc la persoanele pe care le-a chinuit până au cerșit ca inima să nu le mai bată în piept.