Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Dulcea captură

 Capitol needitat

  Nu știa unde o ducea Damon. Nici măcar de ce ar face așa ceva. Era deja ora trei și jumătate. Bărbatul nu o lăsase să-și ia la ea altceva înafară de o pereche de haine, una de lenjerie și o periuță de dinți. Rucsacul se afla la picioarele ei, în mașină.

Și el era încordat. Dar avea să-i facă lui Hope cea mai minunată surpriză din câte a avut. Avea să o facă să se simtă specială. Brațele îi erau înțepenite pe volan, odată cu picioarele ce nu se opreau din călcat accelerația.

- Damon, unde ai de gând să mă duci? Deja mă sperii?

- De ce iubito?

- Ești încordat. La naiba cu tine! Ascultă-mă!

Țipă ea în clipa în care Damon nu făcu decât să clipească nepăsător și să privească în continuare în față. 

- Ai încredere în mine?

- Ce e cu întrebarea asta prostească? Bineînțeles că am.

- Mă bucur să aud asta. Dar dacă ai cu adevărat încredere în mine, taci și destinde-te. Va fii o vacanță. Un timp în care tot ce vom face va fi să ne relaxăm.

Să se relaxeze? Ei trebuiau să-și țină permanent urechile ciulite. Cum adică să se relaxeze? Se lăsă brusc pe speteaza scaunului pasagerului și răsuflă prelung. Nervii o apucaseră din nou. Și dacă nu ar fi nutrit sentimente foarte dezvoltate pentru cel din stânga sa, l-ar fii împușcat fără a-i mai păsa că el era șoferul.

Damon, ei bine, Damon era și el stresat. Dar din motive total contrare cu ale fetei. Trebuia să fie perfect. Pentru că dacă era ceva ce învățase de la lupta cu moartea, era că nu trebuie niciodată să aștepți, odată ce realizai anumite lucruri. Și nu numai Hope merita toate acele lucruri ce aveau să urmeze, ci și el. Și el, pentru că nu crezuse vreodată că un damnat avea să ajungă într-o astfel de ipostază.

- Va fii minunat iubito. Nu ai de ce să te îngrijorezi.

Nu apucă să răspundă la fraza pe care o adusese el în discuție, căci aeroportul le apăru în față. Era încă zi și lumea se plimba de colo până colo precum furnicile.

- Plecăm din nou cu avionul? Abia de ne-am întors. Unde mă duci? Hawaii, Malibu, Coasta de Azur?

- Greșit. Dar eu nu am de gând să-ți spun nimic. Vei vedea când vom ajunge.

- Spune-mi măcar cât va dura tot zborul.

- Șapte ore.

Vorbise atât de sec, încât Hope se întreba cumva dacă luase ceva. Căci bipolar oricum era.

- Ș...șapte ore? Tu ești nebun? Ce ai de gând să fac eu în șapte ore?

- Ai nevoie de odihnă iubito. Nu ai dormit prea mult. Dar, dacă tu chiar nu dorești să dormi, putem face și altceva.

Ridică sugestiv din sprâncene și rânji, în timp ce obrajii ei se colorau în nuanțe de purpuriu. Mereu o făcea să se simtă nesigură când îl auzea vorbindu-i astfel. Dacă, atunci când se va întâmpla, nu avea să fie destul de bună, iar Damon se va plictisi? Dacă trupul ei nu era destul de voluptos pentru a-i ajunge celui pe care-l iubește?

- Să ieșim. În plus, avionul trebuie să decoleze.

- Din nou avion personal?

- Nu am de gând să risc, oferind pașapoarte, ca mai apoi chipurile să ne fie găsite în baza de date și să fim urmăriți. 

Avea dreptate. Nici ea nu ar fi vrut să fie cumva urmăriți.

- Să mergem.

*