Balada viselor pierdute

Îngeri de ceară

Visele sunt ca îngerii:

Țin întunericul la depărtare.

Dar cât poți ține speranțe vii?

Cât să stea un înger fără să zboare?

Precum orice pe-acest pământ

Şi speranțele se pierd în zare.

Timpul le fărâmițează şi-s luate de vânt.

Sunt purtate prin galaxii strivite,

Printre stele lipsite de viață,

Printre amintiri cioplite

Din cenușă, praf și gheață.

Se înalță până ajung în neajuns.

Se înalță deasupra norilor

Unde se-ntâlnește răsărit cu-apus.

Și cerul atinge linia mărilor.

Într-un loc fără lumină ori întuneric.

Fără zbucium ori tăcere

Acolo unde totul devine nimic

Și nimic nu are putere.

În abis mor rând pe rând,

Făclii ce-au ars și-au ars...

Până le-a stins un gând

Născut din înțelepciunea vremii:

Visele sunt ca îngerii...