Balada viselor pierdute

Din gândurile unei plante

Aş vrea să pot a mă vedea,
Când ei cad şoptit pe la fereastră,
Cu ochii fulgilor de nea
Privindu-mă: o plantă-n glastră.
Trec, se duc, câțiva rămân,
Dar-năuntru soba arde
Şi oricât încerc s-amân
Căldura tot ne desparte.

De ar avea urechi s-asculte,
Mi-ar auzi încet chemarea,
Cum vântul strigă către munte
Şi valurile vorbesc cu marea.
Tăcerea ne-ar fi legământ,
Glasul ar servi ca dezlegare,
Ar cunoaște ce am fost şi sunt
Doar prin această ascultare.

Sticla s-o sparg cu-n gând,
Căldura se va scurge-n nori,
Ei împinși rând pe rând
Mi se vor aşeza acerbi pe flori.
Seva îmi va amorți în frunze,
Pământul va seca sub mine,
Aş fi un spectacol din pauze,
Un stup părăsit de albine.

Din spatele ferestrei închise
Observ jocul fulgilor de nea.
Luminile sunt toate stinse,
Iar eu visez în glastra mea.