Balada viselor pierdute

Copacul cunoaşterii

Scriu pe-o foaie părăsită
În rugina timpului uitat
Cu o frunză obosită
Din copacul luminat
Pe-ale cărui crengi atârnă,
Spânzurate în eter,
Stele luate din țărână
Şi scăpate de pe cer.
Încerc să dezleg misterul
Inimii bătând în gol
Dar nu pot să prind-nțelesul
Glasului tânguitor
Care-n tainc viers suspină
Tot ce-a fost ori o să fie.
O sămânță-mi pune-n mână,
Furată din veşnicie,
Vântul cu a sa mişcare
Şi-mi oferă nemurire.
Țin acum în palma-ntinsă
Cheia către o convorbire
Între două file prinsă
De un visător posac
Ce în fantezia-i tristă
Vorbește cu un copac.
Om şi plantă nu există:
Ramuri am în loc de mâini.
Venele-mi sunt verzi nervuri
Şi-n pământ am rădăcini
Ce străbat adânci abisuri,
Până-n măduva astrală
Şi se adâncesc în rana
Unei lumi din lut şi ceară.
Am cedat din mine o parte
Ca să pot primi o altă
Şi-am pătruns până departe,
Am deschis a vieții poartă.