Balada viselor pierdute

și la final a fost tot cuvântul.

Lipește-ți urechea de-un cuvânt
Și îi vei auzi respirația,
Un suflu plăpând ce cade greu
În tăcere, un val lovindu-se
De stânci uscate.

Ascultă-i inima pulsând
O melodie de mult uitată
Și prinde-o în căușul palmei,
Las-o să vibreze pe vârfurile
Degetelor tale obosite, apasă
Pe corzile nevăzute până când
Poți să le simți înțepându-ți pielea.

Îți va șopti durerea sa, iar tu
I-o vei spune pe-a ta
Și va înțelege.
Cuvântul mereu înțelege.
În golul dintre un oftat
Și un strigăt, te va învăța
Să dansezi cu vântul
Și să pictezi cerul cu un gând.

Vei plânge și vei râde
Pășind după cuvânt
Și te vei întreba cum pot
Niște simple litere
Să stoarcă apă din soare
Și să împletească cetăți
Din fabrica viselor,
Să transforme munți
În cenușă și să ofere
Glas timpului și morții.

De nu mă crezi că în cuvânt
E viață și freamăt fără de cuprins,
Oprește-te și ascultă.