Balada viselor pierdute

Curcubeul

Aş putea să pictez un curcubeu
Pe o piatră curată luată din râu
Şi să o port cu mine mereu,
Prinsă cu o curea strânsă de brâu.
Să țin o bucată din ceva fără sfârșit
Lângă trupu-mi efemer ca un vis
Care să-mi amintească de-un infinit
Ascuns în văpăia sufletului stins.
Mi-aş făuri săgeți din os de lună
Şi m-aş lupta cu propria umbră,
Dezlegând taine ferecate în rună,
Legând piese într-o imagine sumbră.
Poza formată aş strânge-o în mâini
Până ar sângera filosofii mentolate
Şi aş pune roşul obținut în pâlnii
Pentru a-l folosi la pictat mai departe.
Aş prinde strâns soarele de-o rază
Şi l-aş trage la mine, pe pământ,
Storcându-i seva cu o veche vrajă
Şi adunând portocaliul supurând
Din rana cerului golit de viață.
Aş căuta prin iarbă stele căzătoare
Şi le-aş lega la uscat pe-o ață,
Privind cum strălucirea lor moare,
Scurgându-se pe paleta mea de culori
Într-un galben din lacrimi şi zâmbet.
Aş zbura până în lumea din nori
De unde aş rupe un singular cuget
Din albastrul înălțimilor edenului
Şi l-aş scufunda în pântecele mării
Până s-ar îneca sub sărutul valului.
Când greierii vor cânta balade serii,
M-aş îndrepta către un falnic arbore
Şi l-aş îmbrățişa până ce frunzele
Mi-ar cădea în păr ca o alinare.
Aş desena cu nervurile lor fragile,
O pată de verde şi le-aş oferi naturii.
M-aş retrage într-o peşteră de munte,
Izolat în beznă de zbuciumul mişcării,
Şi aş păşi pe o şubredă, întinsă punte,
Ce m-ar purta până în miezul lumii
Unde aş inspira praful cunoașterii
Şi mi-aş umple cu ştiință plămânii.
Aş expira violet şi m-aş aşterne cărării Ce m-ar duce înapoi la râul şerpuitor
Din care aş ridica piatra răbdătoare.
Degetele mi s-ar transforma încetişor
În pensule şi petale căzute de floare
M-ar ajuta să conturez val cu val,
Un dans de culori în perfect tandem.

Dar curcubeul are al său final.
Orizontul ne împiedică să-l vedem.