Balada viselor pierdute

Un om ofilit

Avea o narcisă în suflet
Şi îi şoptea printre petale
Lumina izvorâtă din pământ,
Încercând să-i redea vederea,
Cântându-i piscurile munților,
Înserarea oceanelor stinghere
Care se zbat în căutarea țărmului.
Dar floarea nu vedea decât tăcere...

Tânjea după ploaia cu aromele ei
Concentrate în inimile picăturilor
Pulsând culoare, nuanțe de viață.

Toamna, în aer persista un iz de fum,
De castane coapte, struguri, lemn ud,
Alei melancolice pătate de sângele
Copacilor ruşinați, îmbrăcați în vânt.

Ploaia de iarnă mirosea a îmbrățişări,
A cozonac, scorțişoară, pături groase,
Pin, frig şi a foc aprins în vatră
Din văpăile căruia se împleteau
Chipuri calde, înghețate în timp.

Mireasma rufelor aliniate pe sârmă,
A nopților pierdute privind stelele
Cu piepturile lor pline de mistere,
A călătoriilor, fructelor de pădure,
Picioarelor goale pe solul fierbinte
Şi a unor buze uscate, arse de soare
Sorbind un sărut, aparținea verii.

Primăvara aducea esența rădăcinilor
Adâncite în miezurile fremătătoare
Ale prezentului scufundat în liliac
Şi zambile pentru a putea înflori,
Înfruntând zăpezile încă netopite.

Îi era frică să-şi lase narcisa
În ploaia care ar fi putut să o înece,
Aşa că o-nseta fără a şti, neîndrăznind
Să plângă deodată cu cerul, privată
De a râde împreună cu răsăritul,
Mai oarbă, mai surdă decât o floare.