Balada viselor pierdute

Anotimpul tăcerii

Se aşterne peste-al meu suflet
O plapumă de-argint curat
Ce pune la adăpost un cuget
Din miezul timpului furat.
A prins rădăcini în sol fertil
Şi-acum nu se mai lasă smuls
Cu tot zbuciumul febril
De-a ascunde ce-i de spus.
Vremea trece cum şi vine,
Iară neaua-n soare piere,
Eu mă regăsesc pe mine,
Gândurile-mi prind putere.
Apar muguri fragezi, tineri
Pe-ale minții crengi supuse
Unor greutăți din vrereri,
Fructe niciodată smulse,
Lăsate să ia culoare,
Să îmbie dulce ochiul
Până la o-nebunitoare
Dorință să le ştiu gustul.
Agonia prinde contur
Când văzduhul rugineşte,
Frunzele fac ultim tur
Ş-apoi zborul se opreşte...
Roade moarte zac strivite
De pământul născător
Al atâtora cuvinte
Ce nerostite trec şi mor.
Pe cine răspunzator să fac
De acest deznodământ
Când eu am ales să tac
În loc să zic ce am în gând?