Balada viselor pierdute

Drum bun!

Am prins de mână o stea
Cu cinci unghii ascuțite.
Încerc să vorbesc cu ea,
Dar nu îmi oferă cuvinte,
Doar raze din vis galactic
Pe care mi le suflă în față,
Lipsită de spirit tactic
Ori de strop de eleganță.
Îmi şopteşte în mod bizar
Că păşesc pe vechi morminte
Şi am nevoie de praf stelar
Ca să mi le scot din minte.
Că eu însămi sunt ruina
A ceea ce aş fi putut fi,
Eclipsată de lumina
Unor sori apuşi, pustii
Ce încet se descompun
În deşerturi nisipoase
Unde iluzii din apă, săpun
M-amăgesc cu glasuri false.
Cântec suav de sirenă
Pe-un tărâm fără de mare
Vrea să mă tragă-n furtună,
Să mă-nece în disperare.
În zadar încearcă, însă,
Să mă întoarcă din drum
Căci acesta nu există:
E doar o proiecție din fum
A unor ambiții îngropate,
Zece metri şi un pumn
Sub solul acoperit de plante
Ce mi se încolăcesc de glezne.
Mă apuc mai strâns de astru
Şi mă ridic în nori, alene.
Din acel punct măiastru
Zăresc umbra unei cărări
Pe care sper că voi cădea
La înapoierea din visări.
Steaua piere iară eu cu ea.
Mă las să cad prin nefăcut,
Înapoi în sumbra realitate.
Ştiu că orice nou început
E sfârșitul dintr-o carte,
Dar sunt alte multe rânduri
Ce-aşteaptă să fie umplute.
Să ucid din mine gânduri,
Apoi voi merge înainte!

Uneori trebuie să uiți puțin
De tine pentru a-ți aminti,
Cine ești. Drum bun!