Balada viselor pierdute

Privirea mută

Ochii mi-s vii,
Limba mi-e mută.
Două aprinse făclii
Într-o liniște cruntă.
Văd cum întunericul
Înaintează spre soare.
Privesc căderea astrului
Ce-n lumina sa moare.
Aud şoapte rostite-n noapte,
Ascult valurile lovindu-se de mal.
Observ petale purtate departe
Sorbite precum licoarea din pocal
De către vânt şi trimise-n stele.
Ele vor să se nască
Căci nu există, bietele...
Vor să cadă din înălțimi
Pe pământ, în colb şi ger.
Să plece dintre Sfinți,
Să se rupă de pe cer.
Nu se tem de beznă
Se tem de singurătate.
Nu vor sclipire eternă,
Ci să trăiască până-n moarte.
Atâtea frământări observ
Şi multe aş avea de spus.
Cum să împletesc nerv cu nerv,
Să fac din răsărit apus,
Doar cu niște cuvinte?
Uşor e să vorbești
Când nu pătrunzi-nainte!
Uşor să zici ce crezi
Când n-ai nimic în minte!