Balada viselor pierdute

Poem

Se cutremură munții,
Stâncile devin lut
Când trimiți soarele
Din ochii tăi pe pământ.
Iarba creşte mai verde,
Pietrele se sfătuiesc
A cărei făptură divină
Zâmbetu-i privesc.
Norii se prefac în fum
Frunzele în păsări,
Oceanele în lacuri,
Gândurile-n versuri.
Unde-ți aşezi privirea
O stea pe loc răsare
Lumina sa măiastră
Ghidându-mi a mea cale.
O lacrimă de-a ta
Ciocnește lumi-ntr-ele,
Oprește raza-n tremur
Deasupra pielii mele
Ce doar fiind atinsă
De mâgâierea ta
La a simți ceva
Mai poate ea spera.
Vorbeşte-mi acum
Cum ziua o face nopții,
Ploaia solului,
Omul morții.
Ține-mă în brațe
Până pică cerul
Şi flămând ne-nghite
În etern efemerul.