Balada viselor pierdute

În lift

Deschid uşa grea cu aspect învechit
Şi, trăgând aer în piept, intru în lift.
E un drum lung pe care-l cunosc bine,
La fel precum chipul ce se uită la mine
Din oglinda atinsă de mâini visătoare
Cautând în sticlă răspuns la-ntrebare.
Apăs ferm butonul, trupul îmi tresaltă
Trezit brusc dintr-o inerție constantă,
În care se complace de ceva vreme,
Încătuşat de prezent cu apatie, lene
Şi teamă. O teamă de necunoscut,
De apariția petelor pe foile de nuc
Unde îmi aştern atomii zbuciumați,
Sperând că în timp vor rămâne nemişcați.
Încerc să îi învăț tăcerea stelelor
Care se auto-consumă până mor
Înghițite de lumina pe care o reprimă,
Îndeplinindu-şi rolul de flacără benignă.
Dar eu... 3 etaje şi o listă mai am
Unde-mi dansează visurile, diafan,
Încercând să se rupă din hârtie,
Să îmi arate cum să fiu iar vie.
Mă prind strâns de bara de metal rece,
Simt căldura palmei şi mă întreb din ce
Sunt făcute lacrimile frunzelor
Nevoite să se încline vânturilor?
Cerul suspină, oare, când ziua şi noaptea
Îşi revarsă pe el bătălia şi setea?
Mi-a rămas un etaj şi mă sufocă un gând:
Dacă bezna ar cuprinde întregul Pământ,
Aş putea să-mi țes din razele adunate
Propriul drum şi să merg mai departe?
Uşa se deschide, păşesc încet afară
Şi respir aroma de-nceput de vară.