Balada viselor pierdute

A fost

La umbra unui copac veşted,
Sprijinit de trunchiul tare,
Stă un trup ascuns în sine,
Împietrit în nemişcare.
Buzele-i tremură ca-n vis,
Ascuțind arme cu dinții,
Modelând metalul rece
Izvorât din râul minții.
Mușchii, corzi de harpă mută,
Tot se zbat fără să ştie
Că o mână ruginită
Ritmul nu poate să-l ție.
Cu o unghie tocită
Scormoneşte prin țărână
După limba-i îngropată,
Priponit aşa- ntr-o rână.
Şi o strigă, o alintă
Cum n-a mai grăit vreodată,
Dar Pământul nu se-ndură,
Să-i descoasă a sa soartă
De pe canavaua roasă,
Atacată cu săgeți
Trase din arcuri cioplite
De cuțit născut din ceți.
Aripi crescute în el
Se deschid cu o suflare
Ce-l ridică din teluric,
Îl transformă în visare,
Într-o formă sidefie
Cu contur din zori de zi,
Şi mireasma viorie
A ce n-a reușit a fi.