Balada viselor pierdute

Matrioșka

Din adâncimile de onix
Ochii unor ființe mute
Ce stau pe coaja planetelor,
Sprijiniți de vid și întuneric
Privesc către nemărginire
Și văd... mărginitul.

Un glob se leagănă alene,
Cusut cu forțe în tenebre,
Fascinat de vestitul soare
Precum o molie ce dansează
Pe o rază vie de lumină.

Acolo, lâng-o lacrimă pustie,
O țară răsărită dintre falii, însetată,
Care uită să soarbă din râurile
Izvorâte în pântecele sale obosite,
Se zbate ca un pește pe uscat.

Pe străzile sale întortocheate
Un trup plutește amețitor.
Prinsă e de oasele-i grele
O piele ale cărei semne
Sunt mai importante
Decât orice urmă
Pe care o va lăsa în lume.

În spatele cortinei,
Dorințe, visuri zac ascunse
Ca un cor al nemuririi
Într-o sală fără public.
Mintea tremură în sine,
Vrea să țină necunoscutul
De mână, să meargă împreună
La o plimbare către măreție,
Unde marginile universului
Se deschid largi precum viața.

Dar, observă tainic mintea,
Lumina unei singure
Lumânări poate străpunge
Bezna cu o pâlpâire.

Și universul se aprinde.